TREI PILDE CRESTINE

Numai Dumnezeu știe ce greutate are o rugăciune.

O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat într-o zi într-o băcănie.
S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil și l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea și ei pe datorie câteva alimente.
I-a explicat cu glas ușor că soțul ei este foarte bolnav, că nu poate munci, și că au și sapte copii, care trebuie hrăniți.
Băcanul, a privit-o de sus și i-a cerut să părăsească imediat magazinul său. Având însă în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:
Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.
Băcanul însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său.
Lângă tejghea se mai afla încă un client, care a auzit discuția dintre cei doi.
Clientul făcu câțiva pași înainte și îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice are această femeie nevoie pentru familia sa.
Băcanul răspunse parcă în silă:
Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?
Femeia a răspuns: Da, domnule.
Bine, spuse băcanul, atunci pune-o pe cântar și eu o să-ți dau marfă de aceeași greutate cu lista dumitale.
Femeia, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în geantă și scoase o bucățică de hârtie pe care scrise ceva în grabă.
Apoi puse cu grijă bilețelul pe cântar, cu privirea tot aplecată.
Ochii băcanului și ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia.
Băcanul, privind la cântar, s-a întors ușor către client și îi spuse mormăind: Nu-mi vine să cred!
Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cântarul tot nu se echilibra, așa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic. Băcanul ședea privind cu dezgust.
În fine, smulse bucățica de hârtie de pe cântar, și o privi cu mare uimire.
Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care spunea aşa:
“Iubite, Doamne, Tu imi cunoști nevoile, așa că eu le pun în mâinile Tale”.
Băcanul îi dădu femeii alimentele și privea în continuare tăcut şi înmărmurit. Femeia îi mulțumi și plecă din magazin.

****

A fost odată o oiţă neagră. Toate celelalte oi de la turmă erau albe. Sau ele ziceau că sunt albe, în realitate erau mai degrabă de culoare gri. Acestei oiţe negre îi spuneau: `U! Eşti o urâţică negricioasă!`. Oiţa neagră se întristă. Se îndepărtă de turmă şi se ascunse. O dată chiar se ascunse într-un râu. Aici se spălă, dar nu deveni albă ca celelalte. Doar răci din cauza apei reci. Apoi se duse la o altă turmă, dar nici aici nu-i merse mai bine. `U! spuseră celelalte oiţe, aţi mai văzut o oiţă aşa de mizerabilă? Toate oile trebuie să fie albe, curate`. Atunci biata oiţă se gândi că poate Dumnezeu a încurcat culorile. Voia să meargă la El şi să-L roage s-o facă albă ca celelalte. Mai întâi veni la mica poartă a cerului. Paznicul, văzând-o aşa de neagră, nu voia s-o lase înăuntru. Dar ea se strecură şi ajunse la poarta mijlocie. Paznicului i se făcu milă de ea şi o lăsă să intre. Dar paznicul de la poarta cea mare strigă: `A, ce drăguţă eşti! O oiţă neagră! Îmi placi nespus de mult!`. O conduse la bunul Dumnezeu. Aici oiţa se înfricoşă: `Poate că Dumnezeu nu vrea să vadă oiţe negre`. Şi tremura de frică. Dar paznicul spuse bucuros: `Cât de minunat ai făcut toate, cerescule Tată! Nu-i drăguţă această oaie neagră? Sigur că o îndrăgeşti mult!`. Dumnezeu privi la micuţa oaie neagră şi spuse: `Da!` În rest nu spuse nimic. Oiţa era aşa de fericită în acea clipă, cum n-a fost niciodată în viaţa ei. Ea se întoarse din nou la turmă. `U! o huiduiră celelalte oiţe. Urâta de ea a apărut din nou în mijlocul nostru!`. Dar oiţa se gândea doar la faptul că însuşi Dumnezeu o făcuse neagră şi că o îndrăgea şi o găsea frumoasă. De aceea nu putea decât să fie fericită. `Da, spuse ea, ştiu că sunt neagră`. Mânca iarbă şi mereu era prietenoasă faţă de celelalte oiţe. Şi, în cele din urmă, ele se obişnuiră cu surioara lor negricioasă şi o lăsară în pace, pentru că-și dăduseră seama că ea era o oaie bună, în ciuda culorii negre pe care o avea.

sursa http://romanidiaspora.blogspot.com

Parintele Arsenie Boca  “Omul, zidire de mare pret”

„Cine e nedrept, să nedreptăţească mai departe. Cine e spurcat, să se spurce si mai tare. Cine este drept, să facă dreptate si mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească si mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. (Apocalipsa 2, 11-12)

„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam si Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Iesirea 20, 5-6).

Desfranatului i se scriu faptele in samanta. Toate faptele omului, toate miscarile lui, se insemneaza undeva ca intr-o nevazuta carte si se insemneaza si in samanta sa, si cu aceasta omul isi trage urmasii sub povara ispravilor sale. Iar cum copilul este imbinarea celor doi parinti, a celor patru bunici, a celor opt strabunici a celor 16 strastrabunici, asta e mostenirea care se numara pana la al patrulea neam. Dar si ceilalti inaintasi isi dau partea lor de zestre, insa din ce in ce mai mica, deci ne putem da seama cate au de ispasit copiii din greselile parintilor.

Un copil are scris in sine toate inclinarile unui mare numar de inaintasi, atat cele bune, cat si cele rele: jumatate de la cei doi parinti, a patra parte de la cei patru bunici, a opta parte de la cei opt strabunici si asa mai departe. Mostenirii bolnave de la un parinte ii sare in ajutor partea sanatoasa de la celalalt, dar neputinta o poarta totusi cu sine.

Diavolul a strecurat in firea omeneasca, din neam in neam, tot mai multa neghina, adica inclinarea draceasca a faradelegii. De aceea, in copii se arata si samanta celui rau, care va trebui sa o rabdam pana la seceris, fiindca semanatorii, lucratorii si iconomii tainelor au mai si dormit, incat acum vedem cam multa neghina in tarina aceasta.

Nu e gluma cu viata copiilor pe care ii aveti sau vreti sa-i aveti. Sunteti raspunzatori de ei si de toata viata lor, caci ce le-ati transmis, asa viata vor avea. Si copiii vostri va vor judeca pe voi, dupa cum bine stiti si bine platiti. Iar cand va vor supara, fiti cuminti si nu-i blestemati, ca sa nu ascultati de diavol pana la sfarsit, ci dati-va seama ca ei va aduc aminte de pacatele voastre cele nemarturisite si neispasite. Rugati-va pentru ei si rugati-va pentru voi sa va ierte Dumnezeu, chiar si atunci cand va vor blestema.

Dar nu numai patima desfranarii omoara grauncioara nervoasa, ci toate patimile. Mania aprinsa, durerea peste masura pentru o dragoste pamanteasca, la cati nu le-a facut sange rau? Iubirea vrea ca ceea ce iubeste sa dainuiasca vesnic; nu poate concepe ca obiectul ei sa moara. Asta dovedeste ca iubirea isi are sensul in Dumnezeu, care e vesnic si invesniceste si pe cel ce iubeste pe Dumnezeu. Dar oamenii se incurca cu iubirea de trup. Iubirea aceasta nu e egala in toate cazurile cu pacatul, ci spunem ca in tot cazul e infectata de pacat.

Insa daramarea cea mai cumplita vine din patima betiei. Otrava bauturii, pe langa amortirea si arderea tuturor nervilor, ii strica omului si samanta toata intr-un chip nemaivazut. Iar daca cineva concepe copii in starea de betie fiind, peste bietul copil atarna necaz mare, necaz greu, boala indracirii.

Asa se face ca vedem nesfarsitul sir de urmasi nenorociti: orbi, schiopi, uscati sau putrezind de vii, altii strambi in fel si chip si mai greu ca toate, unii chinuiti de draci. Iar altii, in ce priveste mintea, porniti de mici spre rele, iar cand vor fi mai mari, azvarlind in parinti si in Dumnezeu si sfarsind naprasnic.

Acestea sunt faradelegile ce iau chip de om, „materializate” in urmasi, ce striga vinovatiile parintilor. Acestia sunt „pruncii nascuti din somnul necurat, martori ai nelegiuirii parintilor, cand stai sa cercetezi” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 4, 6). Asa se razbuna pacatele parintilor in bietii copii, care nu au nici o vina si nici un viitor.

Singura scapare este de a nu ajunge aici. Exista o cale care nu are faradelegi – Taina cununiei. Casatoria este o taina dintre cele 7, tocmai ca sa nu ingaduie intr-insa atata serparie de faradelegi.

Iata cateva feluri de patimi prin care isi prapadesc oamenii samanta si vlaga, aprinsi de pofte contra firii:

– onania;

– curvia (concubinajul);

– sodomia (homosexualitatea);

– bestialitatea (zoofilia);

Iar in casatoria legitima:

– desfranarea (perversiunile);

– fereala de zamislire (contraceptia);

– crima de avort;

– preacurvia (adulterul);

– nesocotirea vremurilor oprite de Biserica de la impreunare.

Dar ce e atunci dupa fire? Ce nu este faradelege? Numai si numai ceea ce este spre zamislirea pruncilor! Pentru ca binecuvantarea lui Dumnezeu nu s-a dat faradelegilor. Deci sa ridicam casatoria din desfranare la inaltimea de Taina!

Neamul pe care Dumnezeu il stie ca nu va da roade vrednice de pocainta il va stinge ca pe smochinul neroditor, prin morti napraznice, boli incurabile, boli genetice, etc. Legea atotputernica care intoarce faptele oamenilor in bratele lor este aratata in Sfanta Scriptura: „Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge. Că de vor şi avea viaţă lungă, nu vor fi de nici o treabă şi bătrâneţile lor, la urmă de tot, vor fi fără cinste. Iar de vor muri de timpuriu, vor fi fără nădejde şi fără mângâiere în ziua judecăţii. Căci neamul celui nedrept are sfârşit groaznic” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 16-19).

Scurtarea vietii a venit neamului omenesc ca o plata pentru caderea in desfranare. De Dumnezeu nu scapi prin faptul ca nu-l asculti, Ii tagaduiesti existenta, sau iI nesocotesti Biserica, pentru ca El are o randuiala si-ti cere s-o urmezi. Un trecut pacatos insoteste omul ca un cazier judiciar. Ispasirea e obligatorie, rabdand palmele trecutului peste obrazul mintii.

„Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat. Defăimătorii înţelepciunii şi ai învăţăturii sunt ticăloşi, şi nădejdea lor este deşartă şi ostenelile lor fără de folos şi lucrurile lor netrebnice. Femeile lor sunt fără de minte şi copiii lor sunt stricaţi şi spiţa lor este blestemată. Drept aceea, fericită este cea stearpă care nu s-a pângărit şi care n-a cunoscut pat cu păcat; ea va avea roadă la cercetarea sufletelor. Tot aşa famenul ale cărui mâini n-au săvârşit fărădelegea şi împotriva Domnului n-a gândit cele rele; el va primi aleasă plată pentru credinţa lui şi în templul Domnului locul cel mai de dorit. Căci roada bunelor osteneli este slăvită şi rădăcina înţelepciunii n-are pieire” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 10-15).

Dar milostivirea lui Dumnezeu, care “nu de bunavoie umileste si pedepseste pe fiii oamenilor” (Plâgerile lui Ieremia 3, 33), aduce in cate unii inclinarile bune ale strabunilor si copilul ajunge de mic la deosebirea dintre bine si rau. Despre acestia zice Dumnezeu: „un fiu, care, văzând păcatele, văzând toate câte le-a făcut tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea, …acest om nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi, …pentru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit; de aceea va trăi” (Iezechiel 18, -14, 17, 19).

Daca „nici un fir de par nu se misca din capul omului fara stirea lui Dumnezeu”, cum se poate ca uneori dau oamenii peste o moarte naprasnica, greu de impacat cu purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om?

Viata nu este un scop in sine. Dumnezeu asigura viata cand aceasta este traita conform sensului ei metafizic, devenit constient (mantuirea sufletului). Desi si atunci se petrec nedumeriri in privinta asigurarii vietii.

Lui Iisus I s-au adus la cunostinta doua categorii de accidente: mai multi galileeni au fost omorati din ordinul lui Pilat, pentru ca au rugat pe Iehova cu jertfe impotriva stapanirii romane, iar in Siloam a cazut un turn si a omorat 18 oameni (Luca 13, 1-5). Iisus a asigurat ca oamenii aceia nu au fost cei mai pacatosi oameni, iar cei ramasi nu sunt pentru aceasta mai putin pacatosi ca ei. Daca nu se pocaiesc, pe toti ii asteapta aceeasi soarta.

Daca neamul omenesc nu aduce „roade vrednice de pocainta” (cum cerea Sf. Ioan Botezatorul), taierea il asteapta. S-a furisat in sfatul mintii legea pacatului, care este placerea simturilor si pentru care s-a hotarat moartea trupurilor, ca nu cumva rautatea sa fie nemuritoare. Dumnezeu pe toti ii trimite inzestrati si in stare sa fie drepti. Dar trecand ei prin poarta nasterii pamantesti, iau in spate poveri parintesti, care-i spetesc si-i incovoaie spre pamant. Pe urma, slabiti de osteneala vietii, greu se vor decide sa reprezinte cauza lui Dumnezeu. Pe masura ce s-a intarit desfranarea in madularele oamenilor, a scazut si puterea lor de aparare impotriva bolilor de tot felul, caci orice fel de desfranare este o putrezire inceata, ca gunoiul care arde si care scurteaza zilele omului. Cancerul -aceasta misterioasa anarhie celulara- se pare ca vine tot din aceleasi pricini. „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră si să vă feriţi de toata desfrânarea. Să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac necredinciosii, care nu cunosc pe Dumnezeu… Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie. (I Tesaloniceni 4, 3-7)

E cu putinta despovararea de sub o mostenire mizerabila? Da, e cu putinta, cu pretul si cu osteneala unei vieti curate. Acesta este crestinismul: o creatie din nou a lumii, o creatie din nou a omului, o creatie din nou a firii.

Casatoria nu este numai o aprindere de trupuri, iar unde este numai atata, macina dragostea intre soti si vine vrajba care duce la ura si razbunare, ca orice pacat! Nunta este mai mult decat acestea, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. Numai cand cei doi soti sunt uniti cu sufletul in Dumnezeu, dainuieste si unirea cea trupeasca si aduce roade dupa Dumnezeu.

Casatoriile facute dupa sila parintilor care socotesc averea familiei, nu duc la sfarsit bun, caci toata averea se imprastie. Cercetati ce purtari au avut parintii, cei patru bunici, strabunicii, caci aschia nu sare departe de trunchi.

Nu incepeti casatoria cu pacatul, pentru ca siliti Taina lui Dumnezeu, si-L veti avea impotriva. Pana la cununia Bisericii, toti sunt datori a avea fecioria nestricata, si fete si baieti, caci altfel inmultesc raul intre oameni, osandind si pe urmasii lor impreuna cu dansii. Astfel, din curvii nemarturisite, facute inainte sau dupa casatorie, apare vrajba in casa. Daca sotii au intrat in casnicie cu o pecete draceasca pe trupul si pe sufletul lor si pentru ca nu s-au spovedit, acel pacat are sa le sparga casa, tocmai pentru ca n-au omorat pe diavolul, care este cel care face acest lucru.

In casnicie, binecuvantata este numai nasterea de copii, iar tot ce este in afara de rostul acesta, este desfranare si pacat. Insusirile copilului atarna de gradul de pervertire la care a ajuns instinctul maternitatii la femeie.

Inclinarile pe care le-au avut parintii in vremea sarcinii, dar mai ales ale mamei, acelea vor fi conducatoare in toata viata copilului ce vine; ele se intiparesc in copil ca tendinte si predispozitii, pe care acesta le va avea toata viata. Suparari, amaraciuni, dureri, predispun copilul la tristete, melancolie, nesanatate. In vremea aceea, daca mama fura oarece, copilul va fura toata viata, daca se imbata mama odata, copilul se va imbata toata viata. Se roaga mama la Dumnezeu, se va ruga si copilul. Acum e vremea cea mai scumpa de a ingriji de purtarile viitoare ale copilului, caci acum poti semana intr-insul inclinarile unui sfant sau apucaturile talharului. Acum e vremea cand poti sa faci ce vrei din copilul tau, acum esti cu deosebire dator sa-l pazesti de toate relele, cu care n-ai vrea sa te supere, fiindca numai acum te asculta cu desavarsire. Se roaga parintii in vremea respectiva, se impartasesc cu Sfintele Taine, petrec cu dragoste de Dumnezeu, asa va fi si toata viata copilului ce se va naste si nu vei avea bataie de cap cu el ca nu crede, ca n-asculta si umbla dupa rele. Caci pentru osteneala parintilor spre voia lui Dumnezeu, El se milostiveste de copiii acestora si-i binecuvanteaza cu daruri, precum Insusi a zis: „pana la al miilea neam” (Iesirea 20, 6).

Un sfat: Sa va doriti copii de la inceput, din tinerete, pana ce parintii nu s-au hodorogit de grijile vietii si de multe pacate, caci sunt mai ageri si de mai buna nadejde in viata. Copiii de la batranetea parintilor sunt mai stinsi, pare ca lipseste vlaga din ei si duc o viata chinuita, pentru ca au mostenit o zestre slabita (cu mai multe pacate).

Se poate intampla ca amandoi sotii sa fie roditori si totusi sa nu poata face copii. Ce sa fie? Pe unul dintre soti l-au ajuns faptele din tinerete, mult timp practicand faradelegea: era curvar, onanist, sau alt chip de patimas.

Crima de avort este mai mare decat alte crime, pentru ca se face contra unui copil fara aparare. De aceea cere cap de mama si de tata; sangele lor striga la Cer razbunare si putini scapa. „Sângele spurcă pământul şi pământul nu se poate curăţi în alt fel de sângele vărsat pe el, decât cu sângele celui ce l-a vărsat (Numeri 35, 33).

In toata lumea nu gasesti un lucru mai usor de facut decat pacatul. De aceea pacatuim cu usurinta, dar anevoie ne pocaim. Daca oamenii si-ar potrivi purtarile dupa poruncile lui Dumnezeu si nu dupa momeala pacatelor, ar preveni si ar ocoli toate necazurile, dar asa, drept in ele isi sparg capul. Si apoi umbla plangand. Toata tineretea ta o dai dracului si pe urma vezi ca ai ales rau. Dar intrebarea este daca-ti mai raman zile sa le dai lui Dumnezeu? Si alta intrebare: daca-ti mai primeste Dumnezeu o gramada de cioburi, in loc de un vas frumos si intreg cum puteai sa fii?

Prin Isaia proorocul, Cuvantul se tanguie: “Piere dreptul şi nimeni nu ia aminte; se duc oamenii cinstiţi şi nimănui nu-i pasă că din pricina răutăţii a pierit cel drept” (Isaia 57, 1). Cum pier dreptii si nimeni nu ia aminte? Foarte simplu: ca nu se mai nasc. Iata ca disparitia dreptului e o problema de care suntem trasi la raspundere. Ca sa fie oamenii asa cum ii vrea Dumnezeu, aceasta atarna si de parinti, caci acestia ii incarca pe copii cu poveri (pacate) prea mari, pe care copiii trebuie sa le impartaseasca, iar cand sunt maturi si ar trebui sa propovaduiasca pe Hristos, ei sunt ispasitori ai pacatelor inaintasilor. Iata temeiul pentru care suntem raspunzatori de misiunea de regenerare morala. Caci scrie: „Daca nu se vor griji de pacatele lor, pentru aceasta ii voi da in mainile copiilor lor”. Deci de noi depinde ce generatie vine. Generatia de acum trebuie sa inteleaga aceste lucruri: ori se leapada de pacate, ori va vedea zilele de pe urma.

.Surse bibliografice:

Parintele Arsenie Boca, “Omul, zidire de mare pret”;