Simeon Pintea, Porunca a 7-a a Domnului „Să nu preacurveşti”

Desfrânarea ‒ nebunia care întunecă mintea și sufletul

  Această patimă rătăceşte mintea omului, îi întunecă, îi tulbură, îi răvăşeşte şi îi chinuie sufletul: „După cum norii şi ceaţa pun ca un văl pe ochii trupului (împiedicându-i să vadă), tot aşa, atunci când pofta necurată pune stăpânire pe suflet, îl lipseşte de orice prevedere şi nu-l lasă să vadă altceva decât lucrul care-i stă înainte; tiranizat de aceste ispite, sufletul este uşor înrobit de păcat, având mereu în faţa ochilor, în inimă şi în minte numai un singur lucru”.

Desfrânarea este cel mai adesea privită ca o formă de nebunie. Sfântul Vasile vede în manifestările acestei patimi „fapte săvârşite de un suflet nebun şi turbat”, iar Sfântul Ioan Scărarul spune că ea „îl face pe cel pătimeşte aceasta ca pe un scos din minte şi ieşit din sine, beat de o poftă neîncetată după fiinţa cuvântătoare şi necuvântătoare”. Tot el spune încă: „[dracul curviei], întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârşească acele lucruri pe care numai cei ieşiţi din minte le săvârşesc”.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum această patimă rătăceşte mintea omului, îi întunecă, îi tulbură, îi răvăşeşte şi îi chinuie sufletul: „După cum norii şi ceaţa pun ca un văl pe ochii trupului (împiedicându-i să vadă), tot aşa, atunci când pofta necurată pune stăpânire pe suflet, îl lipseşte de orice prevedere şi nu-l lasă să vadă altceva decât lucrul care-i stă înainte (…); tiranizat de aceste ispite, sufletul este uşor înrobit de păcat; (…) având mereu în faţa ochilor, în inimă şi în minte numai un singur lucru (…). Şi după cum orbii care, stând în plină lumină, la amiază, nu văd nici o rază de soare, pentru că ochii lor sunt cu totul închişi, tot aşa nenorociţii căzuţi pradă acestei boli îşi închid urechile la nenumăratele şi folositoarele învăţături pe care li le dau cei apropiaţi”. Acelaşi Sfânt Părinte, în alt loc, numeşte plăcerea după care aleargă desfrânatul „maica nebuniei”.

De ce desfrânarea îndepărtează atât de mult pe om de Dumnezeu?

Chiar şi o crimă poate fi săvârşită din greşeală. Persoana desfrânată are întotdeauna timp să conştientizeze gravitatea faptelor sale. Desfrâul este înfiorător prin conştientizarea păcatului înfăptuit.

Renunţarea la Hristos şi păcatul desfrânării înalță un zid între om şi Dumnezeu prin care ne este foarte greu să înălţăm rugăciuni pentru rude şi pentru aproapele şi chiar pentru preoţi. Aşa cum renunţarea la Fiul Omului duce la părăsirea Bisericii, la fel spunem şi despre desfrânare, mai ales dacă după săvârşirea lui nu urmează căinţa şi smerenia. Aceasta duce la pierderea credinţei. Cunoaştem astfel de cazuri şi după exemplul mirenilor, dar şi după cel al preoţilor, care după ce au păcătuit erau caterisiţi (Regula 25 a Sfinţilor Apostoli şi Regula 3 a Sfântului Vasile cel Mare) şi deveneau atei. Îi recunoaştem după felul cum îi privesc pe oameni.

Numai smerenia şi căinţa adâncă îi pot întoarce înapoi la Hristos şi pe desfrânaţi la Dumnezeu, aşa cum s-a întors Apostolul Petru după ce s-a dezis de Hristos şi care „ieşind afară, a plâns cu amar” (Mt. 26, 75). Lepădarea de Dumnezeu poate fi impulsivă, ca în cazul Apostolului Petru. Cât priveşte desfrânarea, pentru ca ea să fie perfectă, e nevoie de timp, de un anumit calcul. Ea nu poate fi considerată un păcat săvârşit din neştiinţă, ca mânia. Acest păcat este întotdeauna făcut cu bună ştiinţă. Chiar şi o crimă poate fi săvârşită din greşeală. Persoana desfrânată are întotdeauna timp să conştientizeze gravitatea faptelor sale şi să se întrebe: „De fapt, ce vreau eu să fac?”, lepădându-se de păcat numai cu trupul, dar nu şi cu inima. Desfrâul este înfiorător prin conştientizarea păcatului înfăptuit.

Un bărbat desfrânat este mai rău decât o femeie desfrânată, la fel cum spunem că o beţivă este mai rea decât un beţiv, pentru că femeia care suferă de patima beţiei practic nu mai poate fi lecuită. Bărbatul desfrânat este respingător şi pentru faptul că el, conştient şi inconştient, se crede nevinovat. „Datoria noastră este să nu naştem copii, ci să ne distrăm şi apoi să fugim”, acesta este unul din principiile vulgare, foarte răspândit în armată. Femeia, dar mai ales, tânăra este întotdeauna supusă riscului. Aşa cum arată experienţa războiului, desfrânaţii se cred grozavi, dar atunci când vine vorba să-şi apare ţara se dovedesc a fi cei mai mari laşi.

Cunoaştem cazuri de femei desfrânate care s-au pocăit şi care au devenit sfinte. Aşa este exemplul Sfintei Maria Egipteanca. Iisus le-a spus bătrânilor şi preoţilor iudei: „Adevărat vă spun vouă, că vameşii şi desfrânatele vor intra înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu”. El nu a spus desfrânaţii.

Nu cunoaştem niciun bărbat care fiind desfrânat s-ar fi căit de păcatul acesta şi ar fi devenit sfânt; printre ei nu am întâlnit nicio Marie Egipteanca.


(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, pp. 214-215)

http://www.doxologia.ro

SFATURI DUHOVNICESTI

"Dumnezeu este Iubire (I Ioan 4:16). Și dacă Îl chemăm pe Dumnezeu în viața noastră așa cum Sfinții Părinți ne învață, atunci chemăm Iubirea. Dacă știm și credem că El este prezent pretutindeni, tot timpul și dacă suntem uniți cu El în inimile noastre, El ne va învăța cum să ne iubim aproapele. Pentru că noi nu știm cum să Îl iubim pe Dumnezeu sau aproapele.

Adeseori duhurile rele se amestecă atât de mult cu iubirea Divină încât de multe ori ne atrag departe de calea adevăratei iubiri. Sugestiile lor sunt pline de aspecte fizice și emoționale din lumea aceasta: plăcere și poftă, care nu sunt altceva decât sclavie.

Se întâmplă adeseori ca o persoană, fie tânără sau în vârstă, să se îndrăgostească de o altă persoană sau chiar de un obiect. Unii oameni se îndrăgostesc de aur și nu pot suporta să fie despărțiți de acesta sau de bogăția, casa ori bunurile lor, și astfel devin înrobiți. Dacă s-ar întâmpla ca cineva să le ia aceste bunuri ar deveni deznădăjduți. De multe ori puterile răului aduc astfel de oameni pe pragul disperării și al auto-distrugerii.


Este aceasta iubire? Duhurile răutății adeseori vin și se amestecă cu iubirea Divină pe care Dumnezeu a sădit-o în noi. Acel tip de iubire este fără discernământ. Însă iubirea lui Dumnezeu este fără limite...Iubirea este desăvârșire, spune Apostolul (cf. Romani 13:10). Dumnezeu este desăvârșit, este infailibil. Și astfel, când iubirea lui Dumnezeu devine prezentă în noi în deplinătatea Harului, răspândim această iubire nu numai pe pământ ci și în întregul univers. Astfel Dumnezeu este în noi și prezent pretutindeni. Însăși iubirea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu se manifestă în noi. Când se întâmplă astfel, nu mai vedem nicio diferență între oameni - fiecare este bun, fiecare este fratele nostru, iar pe noi ne considerăm ca fiind cei mai răi dintre oameni, slujitori ai tuturor celor create.

În acest tip de iubire suntem smeriți; sufletul nostru are pace și smerenie. Și smerenia este desăvârșirea vieții Creștine. Nu în învierea morților sau în facerea de minuni se află desăvârșirea Creștină, ci în totală smerenie. Când suntem iluminați de Harul Duhului Sfânt în deplinătatea iubirii Dumnezeiești, atunci am dori să îi slujim pe toți și să îi ajutăm pe toți. Chiar și atunci când vedem o furnică mică chinuindu-se am dori să o ajutăm. Așadar iubirea este jertfă. Iubirea se jertfește pe sine pentru aproapele.

Oricum i-am dărui inima noastră, această persoană ne poate răni și părăsi. Duhurile răutății pun mereu gânduri rele în iubirea noastră și încearcă să ne atace. Iubirea Divină este fără margini și atotcuprinzătoare, în timp ce noi suntem atașați de oameni și obiecte din lumea aceasta. Inimile noastre au fost înrobite de lucruri lumești, și dacă aceste lucruri ne sunt luate, inimile noastre se întristează și suferă.

Oamenii trebuie să Îl iubească mai întâi pe Dumnezeu, și abia atunci vor putea să își iubească rudeniile și pe semeni. Nu trebuie să fim ca niște idoli unii pentru ceilalți, pentru că nu aceasta este voia lui Dumnezeu."


Starețul Tadei de la Vitovnița despre iubire

Extras din "Our Thoughts determine our Lives: The Life and Teachings of Elder Thaddeus of Vitovnica", pp. 119-121.