Sporirea Mintii - icoana celor ce nu pot invata

Sporirea Mintii este o icoana a Maicii Domnului, mult iubita de cei ravnitori de invatatura, insa neputinciosi in a intelege si retine cele studiate. Intotdeauna Dumnezeu, prin rugaciunile mijlocitoare ale Maicii Domnului si ale tuturor Sfintilor Sai, intareste pe cele slabe si plineste pe cele neputincioase. Cunoastem cuvantul Scripturii, care zice: "Ceea ce la om este cu neputinta, la Dumnezeu este cu putinta."

Icoana Maicii Domnului Sporirea Mintii a fost descoperita in Rusia, in Catedrala Schimbarea la Fata - Spaso Preobrajensk - din orasul Ribinsk, gubernia Iaroslavului. Aparitia acestei icoane se datoreaza credintei ortodocsilor in darul Maicii Domnului de a fi mijlocitoare in fata Fiului ei si Dumnezeu, pentru a darui oamenilor binefaceri duhovnicesti si trupesti, printre care luminarea mintii si a inimii cu adevarul dumnezeiesc.

Oamenii obisnuiesc sa se roage la aceasta icoana pentru luminarea mintii la scoala, pentru reusita si spor la invatatura si la examene. Parintii care descopera la copiii lor o slabiciune a mintii in deprinderea stiintei de carte si a invataturii
incepatoare a credintei alearga la aceasta icoana, pentru a se ruga Preasfintei Nascatoare si dumnezeiescul sau Fiu, Iisus Hristos, pentru inteleptirea, dreapta socotinta si sporirea mintii copiilor lor.




RUGĂCIUNEA MAICII DOMNULUI "SPORIREA MINŢII"

Preacurată Născătoare de Dumnezeu, casa pe care Înţelepciunea lui Dumnezeu Sieşi Şi-a zidit-O, dătătoarea darurilor duhovniceşti, ceea ce de la cele lumeşti la cele dinainte de lume mintea noastră o înalţi şi pe toţi la cunoştinţa înţelepciunii îi ridici!
Primeşte această cântare de rugăciune de la noi, nevrednicii robii Tăi, care cu credinţă şi cu smerenie ne închinăm în faţa Preacinstitei Tale icoane! Înduplecă-L pe Fiul Tău şi Dumnezeul nostru să le dea mai marilor noştri înţelepciune şi putere, judecătorilor dreptate şi necăutare la faţa omului, păstorilor înţelepciune duhovnicească, râvnă şi buna pază a sufletelor noastre, învăţătorilor smerită înţelepciune, fiilor ascultare şi nouă tuturor duhul chibzuinţei şi al evlaviei, duhul smereniei şi al blândeţii, duhul curăţiei şi al adevărului. Şi acum, maică prealăudată, dă-ne bună sporire a minţii, pe cei aflaţi în vrajbă şi în dezbinare împacă-i, uneşte-i şi pune între ei o legatură de iubire nedespărţită, pe cei rătăciţi din nesocotinţă întoarce-i spre lumina adevărului lui Hristos, povăţuieşte-i frica de Dumnezeu, înfrânarea şi hărnicia, dă-le cuvântul înţelepciunii şi cunoştinţe folositoare de suflet celor ce le cer, luminează-ne cu bucuria cea nepieritoare, Ceea ce esti mai cinstită decat Heruvimii şi mai slăvită decât Serafimii. Iar noi, văzând faptele minunate şi preachibzuita înţelepciune a lui Dumnezeu în lume şi în viaţa noastră, să ne înstrăinăm de deşertăciunea pământească şi de prisositoarele griji lumeşti şi să ne ridicăm minţile şi inimile noastre spre cer, pentru ca, prin ocrotirea şi ajutorul Tău, laudă, mulţumire şi închinare pentru toate să-i aducem Întreit Slăvitului Dumnezeu şi Ziditorul tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

http://www.dervent.ro/rugaciuni.php?cID=cat-rugaciuni-trebuinta&rID=00001-RUGACIUNEA_MAICII_DOMNULUI_SPORIREA_MINTII

Lucrarea duhovnicului în suflete

– Părinte, cum vor putea fi ajutate unele caractere dificile, sucite?

– Eu ca tâmplar am lucrat şi cu lemne sucite. Dar trebuie răbdare, pentru că lemnele răsucite dacă le rindeluieşti dintr-o parte ridică fibră, iar dacă le rindeluieşti din cealaltă parte, iarăşi ridică fibră. Le luam atunci cu rindeaua cu lamă dublă, puţin contra dintr-o parte, puţin din cealaltă, şi aşa le aduceam la socoteală. Deveneau chiar şi foarte frumoase, deoarece au şi ape plăcute şi nu crapă uşor; au multă rezistenţă. Dacă nu ştiai aceasta, se poate să te fi uitat la ele şi să le fi aruncat. Vreau să spun prin acestea că şi oamenii care au un caracter dificil, au înlăuntrul lor şi calităţi, şi dacă se lasă să-i lucrezi, pot face salturi mari în viaţa duhovnicească; însă trebuie să staruieşti destul timp.

Apoi, niciodată nu am folosit cuie mari ca să strâng două scânduri strâmbe, ci mai întâi le rindeluiam, le îndreptam şi apoi le uneam cu un cuişor. Nu le forţam să se strângă, pentru ca atunci când încercăm să unim două scânduri strâmbe cu cuie mari, se vor crăpa şi iarăşi vor ieşi din strânsoarea lor forţată. Şi atunci ce am câştigat?

Este trebuinţă de discernământ şi chiar de foarte mult discernământ, atunci când cineva are de-a face cu suflete. In viaţa duhovnicească nu există o reţetă, o regulă. Fiecare suflet are propria sa calitate şi capacitate. Există vase de mare capacitate şi vase de capacitate mică. Unele sunt din plastic, nu rezistă mult, iar altele sunt metalice şi rezistă. Atunci când duhovnicul ştie calitatea şi capacitatea sufletului, va acţiona potrivit cu posibilităţile şi cu moştenirea ereditară ce o are, precum şi cu sporirea ce a realizat-o. Purtarea lui va fi potrivită cu starea în care se află cel ce se spovedeşte, cu păcatele pe care le-a făcut şi cu o mulţime de alte elemente. Faţă de cel obraznic va lua aminte ca să nu-i dea drepturi de obrăznicie. Sufletul celui sensibil va căuta cum să-l ajute ca să înfrunte cu bărbăţie problemele lui.

De asemenea trebuie luare aminte să nu se bazeze cineva pe ceea ce vede la exterior la un om şi să nu creadă uşor cele pe care i le spun unii şi din aceasta să tragă concluzii, mai ales dacă nu are harisma de a vedea mai în profunzime. Unele scânduri, deşi se văd foarte tari pe dinafară, pe dinăuntru însă sunt numai fibre. După ce rindeluieşti puful ce îl au pe deasupra, atunci se arată ce sunt. Altele iarăşi, pe dinafară se văd a fi nefolositoare, însă pe dinăuntru sunt rezistente.

Mânuirea sufletului cere fineţe. Nu trebuie să se facă greşeli în reţete.Vedeţi, fiecare organism are nevoie de vitamina care îi lipseşte, iar fiecare boală de medicamentul potrivit.


Să nu-l odihnim pe aproapele în patimile lui

– Părinte, atunci când vreo oarecare femeie ne spune: “Nu m-a înţeles duhovnicul”, ce trebuie să-i spunem noi?

– Spuneţi-i: “Nu cumva tu nu l-ai ajutat să te înţeleagă? Nu cumva greşeala este a ta?”. In aceste cazuri trebuie să-i faceţi probleme de conştiinţă aproapelui, să nu-l îndreptăţiţi uşor. Lucrurile sunt foarte fine. Sunt oameni şi situaţii care chiar şi pe duhovnic îi încurcă.

– Şi dacă ne spune că nu o odihneşte duhovnicul ei?

– Nu cumva este vinovată şi ea pentru că nu o odihneşte, nu cumva cere ca duhovnicul s-o odihnească după voia ei? Să presupunem că cineva este nepăsător faţă de familia lui şi are mereu certuri cu femeia sa. Vrea să se despartă de ea şi vine la mine şi mi se plânge cu pretenţia să fiu de partea lui, ca să-i distrug familia. Dacă îi spun: “Tu eşti vinovat în toată istoria aceasta“, şi nu-şi conştientizează vinovăţia sa, va spune că nu l-am odihnit. Adică unii spun: “Nu m-a odihnit duhovnicul”, pentru că acela nu le spune să facă ceea ce ar fi vrut ei.

Dacă duhovnicul îndreptăţeşte patimile fiecăruia, se poate să-i odihnească pe toţi, dar oamenii nu se ajută aşa. Dacă este vorba să-l odihnim pe fiecare în patimile lui, atunci să-l odihnim şi pe diavolul. Vii, de pildă, tu şi îmi spui: “Sora cutare mi-a vorbit urât”. “Ei, nu da importanţă la asta”, îţi spun, şi te odihnesc. După puţin vine sora aceea şi-mi spune despre tine: “Sora cutare a făcut cutare şi cutare”. “Ei, îi spun, bine, dar nu o ştii cine este? Nu le lua în serios”. Am odihnit-o şi pe ea.In felul acesta pe toţi îi odihnesc, dar îi şi împiedic pe toţi. Corect însă este să-ţi spun: “Vino încoace! Pentru a-ţi vorbi sora astfel, înseamnă că ai făcut ceva”, şi astfel îţi vei simţi vinovăţia şi te vei îndrepta. Pentru că din clipa în care îţi vei simţi vinovăţia, toate vor merge bine. Odihna adevărată vine atunci când omul se aranjează corect.

Scopul este cum ne vom odihni în rai, nu cum ne vom odihni pe pământ. Sunt unii duhovnici care odihnesc gândul aproapelui şi apoi acela spune: “Foarte mult m-a odihnit duhovnicul meu”, dar rămâne neîndreptat, în timp ce ar trebui să-l ajute pe om sa-şi afle cusururile lui, să se îndrepte şi în continuare să-l povăţuiască în acest sens. Numai atunci vine adevărata odihnă. Faptul de a odihni pe celălalt în patimile lui nu constituie un ajutor; pentru mine aceasta este o crimă.

Pentru ca duhovnicul să poată ajuta doi oameni care au legătură între ei, trebuie să aibă legătură cu amândoi. Atunci când ascultă, de pildă, gândurile a doi oameni care au neînţelegeri, trebuie să cunoască ambele suflete, pentru că fiecare poate prezenta subiectul aşa cum îl înţelege el. Şi să primească să le rezolve neînţelegerile lor numai dacă şi aceia acceptă să le rezolve potrivit cu Evanghelia, deoarece toate celelalte feluri de rezolvări sunt o continuă durere de cap şi trebuie mereu aspirine. Apoi să-l pună pe fiecare la locul său; să nu-l îndreptăţească pe nici unul. Să-i spună fiecăruia cusururile lui, astfel încât cioplind o strâmbătură, se ciopleşte şi cealaltă şi astfel se înţeleg şi se unesc.

Singurul bine pe care îl am este acesta: niciodată nu îndreptăţesc pe nimeni, chiar dacă nu este vinovat. Atunci când, de pildă, vin femei şi îmi spun că au probleme în familie şi că bărbatul este vinovat, le dojenesc pe femei. Atunci când vin bărbaţi şi se plâng de femeile lor, îi dojenesc pe bărbaţi.Nu le odihnesc gândul, ci fiecăruia îi spun strâmbăturile lui, îi spun fiecăruia ceea ce îi trebuie ca să poată fi ajutat. Altfel, pleacă odihnit unul, pleacă odihnit şi celălalt, şi acasă se încaieră între ei. “A avut dreptate spunându-mi aşa despre tine!”. “Dar mie, ştii ce mi-a spus despre tine?“. Vreau să spun că pe nimeni nu odihnesc în patimile lui. Pe mulţi chiar îi cert destul de tare – fireşte, spre, binele lor – dar pleacă astfel cu adevărat odihniţi. Se poate să plece şi amărâţi, dar înlăuntrul lor îşi dau seama că eu m-am amărât mai mult decât ei.

– Părinte, unii simt o siguranţă atunci când îi certaţi.

– Da, pentru că nu cert pe nimeni aşa, sec. Ii voi spune că are nişte însuşiri bune, pe care să le pună în valoare, dar şi cusururile cutare, pe care să le îndrepte. Când nu-i spui adevărul, atunci în clipa când nu este linguşit înnebuneşte.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Cuviosul Paisie despre SENSIBILITATE SI DEZNADEJDE

“Chiar daca omul nesimtitor va fi lovit cu toate lemnele, il va durea numai trupul. In timp ce acel sensibil si ravnitor se raneste adanc si cu un cuvant si, simtind si greseala cea mai mica, o socoteste de multe ori ca un pacat foarte mare; el sufera chiar si o hemoragie duhovniceasca atunci cand oamenii nesimtitori vin fara de niciun discernamant sa-i curete o mica rana cu unghii salbatice“.
“Cei sensibili si afectivi, care pe toate le tin cu scumpatate, de obicei sunt nedreptatiti de cei nesimtitori prin cedarile continue pe care ei le fac (acelora) din dragoste; insa dragostea lui Dumnezeu se afla totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptatesc si ei insisi din exagerata lor sensibilitate, marindu-si micile lor pacate sau incarcandu-se cu pacate straine, dar iarasi Dumnezeu ii indulceste cu bunatatea Sa paradisiaca, intarindu-i totodata si duhovniceste. Cei care ranesc sau nedreptatesc pe oamenii sensibili launtric nu sunt oameni“.
“Unii sufera de egoism cand li se fac observatii. Insa nu toti cei care sufera cand li se fac observatii au si egoism, ci multi din multa filotimie si mare sensibilitate isi maresc greselile lor si din pricina greutatii in plus ce o ridica (fiind sensibili) se incovoaie. De aceea e necesar sa luam aminte la sufletele sensibile, care au multa filotimie, sa nu le nedreptatim (socotind ca ar avea chipurile mult egoism), ca sa nu le ranim si sa le facem netrebnice“.
“Pe cel orfan, mai ales de mama, chiar arici de ar fi, trebuie sa-l imbratisam cu durere si dragoste fierbinte, ca mai intai sa se incalzeasca si sa prinda curaj, pentru ca mai apoi sa-si deschida si el inima sa”.
“Ucenicul, mai ales la inceput, are nevoie de mare afectiune pentru a nu creste dezavantajat, deoarece multi copii in lume au parinti, dar nu putini dintre ei, din pacate, fie ca au, fie ca n-au parinti, tot una le este, deoarece nu stiu ce inseamna afectiunea, ci numai nemultumirile“.
“Pe cel foarte smerit si sensibil nu trebuie sa-l mustram cu asprime, deoarece se poate incarca cu mai multa greutate decat a gresit si e in primejdie sa se indoaie”.
“Sufletul mare si gingas (sensibil) nu se foloseste de cercetarea minutioasa a pacatelor sale, pana ce se va intari duhovniceste, pentru ca vicleanul il lupta atunci cu sensibilitatea exagerata, ca sa-i creeze neliniste. Vicleanul nu merge contra noastra, ci potrivit cu apele noastre. Adica incearca sa mareasca hohotele si mahnirea ca sa intristeze sufletul si sa-l inece cu neliniste”.
“Cei sensibili vor trebui sa fie foarte atenti la prihanirea de sine, pentru ca vicleanul incearca sa-i aduca la deznadejde (prin sensibilitate exagerata). Prihanirea de sine va trebui sa fie insotita tordeauna de nadejdea in Dumnezeu. In cazul acesta, daca cineva simte neliniste va trebui sa inteleaga ca aghiuta si-a bagat coada sa“.
“Daca cel fara discernamant il mustra pe cel sensibil mult il raneste. Aceasta ar fi ca si cum un om salbatic ar lua o perie de sarma groasa si ar curati o mica urdoare de la ochiul unui prunc”.
“Diavolul nu merge contra. Daca exista o pornire, impinge si el ca sa-l chinuiasca si sa-l insele pe om. Pe cel sensibil, de pilda, il face suprasensibil. Cand ai dispozitie sa faci metanii, te impinge si diavolul sa faci peste puterea ta – si daca puterile tale sunt limitate, iti creeaza o stare nervoasa, pentru ca nu-ti poti face ale tale, si in continuare iti creeaza neliniste cu o deznadejde usoara la inceput, dupa care urmeaza…Cand simtim neliniste nevoindu-ne, sa stim ca nu ne miscam in spatiul lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu e tiran ca sa ne sufoce. Fiecare sa se nevoiasca cu marime de suflet, potrivit cu puterile lui, si sa cultive filotimia [marimea de suflet, n.n.], ca sa-i sporeasca dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi manat de filotimie si nevointa lui (adica multele metanii, multele postiri, etc.) nu vor fi nimic altceva, fara numai exploziile dragostei sale – si va inainta cu noblete duhovniceasca. Adica nu trebuie sa se nevoiasca cineva cu acrivie bolnavicioasa si sa se sufoce de neliniste luptandu-se cu gandurile, ci sa-si simplifice nevointa sa si sa nadajduiasca in Hristos, iar nu in el insusi. Hristos este dragoste, bunatate si mangaiere, si niciodata nu sufoca, ci are din belsug oxigen duhovnicesc, mangaiere duhovniceasca.
Una este lucrarea duhovniceasca subtire si altceva este acrivia bolnavicioasa, care inabusa cu nelinistea launtrica din pricina silirii exterioare fara discernamant, care sparge si capul cu durerile de cap“.

http://www.cuvantul-ortodox.ro

             

 Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
http://www.crestinortodox.ro/acatiste/acatist-pocainta-pentru-iertarea-pacatelor-123654.html


  

DESPRE PĂCAT 

 Păcatul este o infidelitate si o nedreptate fată de Dumnezeu si semenii nostri. Păcatul a existat de când este omenirea, exista si va exista cât va dura omenirea. Indiferent de civilizatie, stiintă sau tehnică, interiorul omului, cu păcatele sau virtutile lui, a rămas acelasi. Păcatul facut cu 5.000 de ani în urmă este acelasi cu cel pe care-l facem noi oamenii azi. Religia, de-a lungul mileniilor, a avut rolul acesta de a-l disciplina pe om, de a-l feri de păcat. În aceleasi păcate poate cădea si un simplu cersetor sau un muncitor, ca si un savant sau mare demnitar. Pornirile spre a păcătui există în acelasi fel la toti oamenii, datorită alterării fiintei umane în urma păcatului lui Adam. Deci, cu înclinatia spre păcat, se naste genealogic fiecare om muritor de pe acest pământ. Insă disciplinarea biologicului, schimbarea traiectoriei tentatiei, canalizarea energiei înmagazinate în fiinta noastră pot fi foarte usor controlate cu ajutorul harului Duhului Sfânt din Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe. Deci numai Biserica, prin Sfintele Taine, cu ajutorul preotului, poate salva omenirea. Nici o stiintă sau tehnică nu poate aduce moralitatea, dimpotrivă contribuie foarte mult la depărtarea omului de Dumnezeu, de tot ceea ce este natural si firesc. Artificialul creat de om îl orbeste, îl duce într-un automatism stereotip, îl desfigurează si îl robotizează. Credinta în Dumnezeu tine de structura intimă a persoanei umane, precum si de fondul moral ancestral, în virtutea căruia omul năzuieste spre bine, dreptate etc., si când le realizează are multumire, satisfactie de natură morală. Diavolul, care urăste pe om foarte mult, îi falsifică această realitate si îl manevrează cum vrea. Nici un om nu poate să spună că nu stie ce este si ce nu este păcat. Fiecare avem constiinta morală, care nu este altceva decât glasul lui Dumnezeu în om si care ne spune totdeauna când facem un lucru dacă e bine sau rău. Cel mai important este să ascultăm de această constiintă morală si Dumnezeu ne va feri de păcat. Păcatul a avut urmări grave de la începutul creatiei. După ce Adam a păcătuit, Dumnezeu atât de mult s-a mâniat pe el, încât pedeapsa s-a repercutat nu numai asupra lui ca om, ci si asupra Creatiei. Tot asa, păcatul făcut azi de fiecare ins în parte se răsfrânge nu numai asupra celui care l-a făcut, ci si asupra familiei, casei, copiilor, gospodăriei etc., deci are urmări grave asupra tuturor. De aceea vom expune succint păcatele cele mai mari, care se întâlnesc zilnic, care cauzează fiintei umane, arborelui nostru genealogic si implicit naturii înconjurătoare.



Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre păcat si spovedanie

• Ce este păcatul, Părinte Sofian?
Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii - curati, străvezii, luminosi... Dar din nefericire există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti toti.

Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: "În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt desert spus în viată". Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.

Păcatul este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat...

• Cum putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?
Există un for lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există si constiinte pervertite, opace - mai mult decât opace - care nu mai pot distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi "normali" înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si transformându-l în rău.

• Părinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertării păcatului.
Da... Pentru căinta cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.

Sfântul Apostol Pavel spune: "M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc". Adică se apleacă la nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: "Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi". Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.

Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.

Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.

În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând... Nu trebuie să asteptăm.
Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.

Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul". Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.

• Părinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.
Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.

Noi nu întrebăm la spovedanie: "Ce ai făcut?", pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: "Iată, părinte, asta si asta am făcut!" Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.

Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: "Iisus stie tot ce este în om". Noi toti ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.

Mântuitorul spune asa: "Nimic necurat si păcătos nu intră în Împărătia lui Dumnezeu". Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.

Dezlegarea are valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.
Unii vin la noi si spun: "Părinte, eu nu am păcate!" Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: "Nu este om fără greseală pe pământ". Oricât ai fi de atent la viata ta, tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, esti dat afară imediat.

• Ce sunt canoanele care se dau la spovedanie?
Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De pildă, pentru păcatele trupesti, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn de pocăintă. Plecând la pământ fruntea, ne umilim si trupul care a gresit înaintea lui Dumnezeu. Nestiinta se pedepseste prin a citi din diferite cărti, pentru a întelege ce răspundere avem fată de sufletul nostru. Pentru păcatele foarte grele se opreste de la Sfânta Împărtăsanie. Sfânta Maria Egipteanca a stat patruzeci si sapte de ani în pustiu fără Sfânta Împărtăsanie. Dar pentru plânsul ei, pentru regretul adânc, din toată inima, pentru căinta ei adâncă, a ajuns la o mare sfintenie. Saptesprezece ani a păcătuit, saptesprezece ani a durat si lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea, se ruga si dormea pe pământ gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfânta Împărtăsanie, desi ajusese la un grad mare de sfintenie.

Dacă luăm Sfânta Împărtăsanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiti foarte aspru, pentru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare pret într-un vas murdar si spurcat. În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiti. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, si-si cereau iertare de la toti, ca să-si dea ei însisi seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de rău. Noi astăzi dăm niste metanii de făcut si vin credinciosii si ne spun că o sută de metanii sunt prea multe. Eu le spun: "Dragă, dacă vrei să rămâi nespălat, nu face metaniile". Când esti bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, dobândim pace în suflet, credintă si dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dusman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Si cu cât te asupresti mai mult cu post, cu rugăciune, cu cât chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viata ta, cu atât prinde în tine acest cheag duhovnicesc si-L simti si-L regăsesti din nou pe Dumnezeu.

Ori de câte ori ne mânjim cu noroi, tot de atâtea ori ne spălăm. Când suntem în păcat, ne spovedim si ne curătim. Diavolul stie asta si face tot ce poate ca să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi însine cu toate amănuntele si nuantele, ca să curătim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrâni se spune că diavolul poartă cu el o sulită, o pătură si o trâmbită. Cu sulita te împunge să faci păcatul. Cănd îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci tipă cu trâmbita, trâmbitând păcatele tale cu toată puterea, ca să te descurajeze si să te ducă la disperare.

Când cazi, ai nevoie de post si rugăciune, de multe lacrimi si metanii, ca să-ti recâstigi pacea. Nici nu ne dăm noi seama cât pierdem printr-un păcat. Iar când se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture peste constiinta noastră, nu mai simtim greutatea păcatului si mergem din cădere în cădere până la prăbusire. Ajungem să-L hulim pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simtul smereniei, pierdem totul.



http://www.sfaturiortodoxe.ro

PILDE CU TALC TEAMA, LOIALITATEA SI EGOISMUL

Spui că ai iubire, dar când împarți, partea mai mare, mai frumoasă o păstrezi pentru tine. Asta nu e dragoste! Dragostea nu caută ale sale.

Când vine vorba să jertfești din lucrurile tale, preferi să le uzezi și să le strici pe ale altuia. Asta nu-i iubire! Dragostea este jertfelnică.

Când este nevoie de ajutor, situațiile mai ușoare ți le alegi tu, cele mai grele le lași celuilalt. Asta nu e dragoste! Dragostea este binevoitoare. Dragostea nu se bucură de nedreptate. Dragostea nu este vicleană.

Când nu-ți mai trebuie un lucru și-l dai altuia, te crezi milostiv și că faci un mare bine. Asta nu e dragoste! Dragostea nu dă nimic ce nu ar fi primit cu bucurie.

Dacă ești nevoit să aștepți 5 minute în plus, te mânii, aduci reproșuri și mustrări. Asta nu e dragoste! Dragostea îndelung rabdă. Dragostea nu se aprinde de mânie.

Când ți se greșește, aduci aminte greșeala toată viața, deși spui că ai iertat. Nu-i așa iubirea! Dragostea nu ține minte răul.

Când ajuți pe cineva și aștepți înapoi spunând: „Eu ți-am dat atât! Eu cât te-am ajutat!” Asta nu-i iubire! Dragostea nu se trufește. Dragostea nu pune condiții. Dragostea nu are măsură.

Când oferi iubire numai dacă primești iubire, asta nu e dragoste! Dragostea nu este condiționată.

Când susții o idee, nu cedezi până nu dovedești că ai dreptate, preferi dreptatea în schimbul păcii. Nu-i așa iubirea! Dragostea e plină de bunătate.

Când greșește cel de lângă tine, nu-i acoperi greșeala și spui în gura mare: „Nu eu!” Asta nu-i iubire! Dragostea pe toate le acoperă, le îndură.

Când aproapele tău a reușit ceea ce tu nu ai reușit, e mulțumit, fericit și iubit de lume, tu îi invidiezi darurile și priceperea, spunând cu fățărnicie: „Bravo, prietene, mă bucur pentru tine.” Asta nu e dragoste! Dragostea nu pizmuiește. Dragostea nu e fățarnică.

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I Corinteni 13)

Iisus Hristos : ,,Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti ,,

Despre iubirea aproapelui

- Parinte, as vrea sa ne spuneti cateva cuvinte depre iubirea aproapelui.

- Mantuitorul Iisus Hristos spune in Sfanta Scriptura: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti si pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata inima ta". Si tot Mantuitorul Iisus Hristos spune in Sfanta Scriptura: "Iubiti-va unii pe altii asa cum v-am iubit Eu". "Pacea Mea dau voua." "Iubiti-va, ca lumea sa cunoasca ca sunteti ucenicii Mei." "Dragostea nu cade niciodata." Iata de unde vom porni sa discutam despre iubirea aproapelui.

- Cine este aproapele nostru?

- Nu trebuie sa vedem in aproapele nostru numai pe cel care este de aceeasi credinta, de aceeasi mentalitate, de aceeasi traire duhovniceasca. Noi trebuie sa ne raportam din punct de vedere social la iubirea umana. Asta este in primul rand iubirea despre care vom vorbi. Iubirea umana este respectarea semenului. Deci noi trebuie sa iubim orice faptura de sub soare, indiferent de religie, de parere si de opinie. Si intalnim acest lucru in societatea in care traim. Relatiile intre statele lumii sunt bazate pe legaturi diplomatice, economice, financiare, de intrajutorare reciproca, mass-media, crucea rosie si asa mai departe.

Ei, aceasta iubire a omului de catre om si a omului catre om, este explicata prin cuvantul Apostolului Pavel care spune clar: "Paganii fac din fire cele ale legii..." Mai intervine insa un lucru: aproapele meu, ca sa inteleaga forma in care eu il iubesc, trebuie sa inteleaga ce este iubirea.

- Ce este iubirea?

- Iubirea este o taina pe care Dumnezeu a pus-o in sufletul omului, care are la baza ei jertfa. Nu exista jertfa fara iubire si iubire fara jertfa.

- Ne puteti da un exemplu?

- Un parinte al Patericului tot spunea fiecaruia: "Eu, intr-o zi, am sa ajung imparat". Odata, paganii au luat in robie un monah mai batran. Parintele le-a spus: "Lasati-l pe el liber si luati-ma pe mine in schimbul lui, ca eu va sunt mai de folos, si va dau si sapte arginti." Iar in clipa in care i-au taiat capul, batranul s-a aratat in biserica unde preotul slujea Sfanta Liturghie la manastire, si toti l-au vazut cu duhul si au auzit ca el a spus: "Acum sunt cu adevarat imparat, pentru ca mi-am pus viata pentru aproapele". Iata o forma de manifestare a iubirii.

- Cate feluri de iubire exista?

- Un mod de iubire este iubirea sociala sau iubirea agapica, intrajutorarea. Cei sapte diaconi din Faptele Apostolilor au fost hirotoniti ca sa slujeasca la mese, sa se indeletniceasca cu cuvantul, sa le protejeze pe femeile vrednice si care erau neluate in seama la mesele crestine, cand se faceau intrajutorarile. Acolo totul era de obste.


Un alt mod de iubire este iubirea duhovniceasca. Si aici intra iubirea lui Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul si din toata inima. Cand vorbesc de iubirea aproapelui, ma raportez numai la iubirea dintre oameni. Aceasta iubire trebuie sa aiba la baza principiul dumnezeiesc, principiul uman si principiul sufletesc. Principiul uman: "Daca nu esti om, nu poti sa iubesti". Om nu ca persoana, ci ca traire. Daca nu esti duhovnicesc, n-ai sa poti iubi pentru ca ura este inversul iubirii; iar din punct de vedere dumnezeiesc, niciodata n-ai sa poti vorbi sau trai in iubire daca nu ai fost vreodata implicat in ea.

Despre iubire nu se poate vorbi artificial. Iubirea inseamna lacrimi, suferinta, parere de rau. Iubirea inseamna a te gandi, a te implica, a trai, a colabora, a ajuta, a sprijini, a mangaia, a da sfat, tot ce se face din punct de vedere al binelui. Cand este vorba sa-l aleg pe aproapele meu, problema se imparte si este foarte fina.

Chiar Mantuitorul, la un moment dat, intreaba intr-una din cuvantarile Sale: "Iertam sau facem dreptate?" Cand iubeste Dumnezeu? Cand iarta sau cand face dreptate? In ambele cazuri iubeste. Atata timp cat face dreptate, pedepseste pentru a curma pacatul, tot din iubire, caci, daca nu s-ar curma pacatul, s-ar strica si altii in raport cu forma pacatului, iar in momentul in care Mantuitorul iarta, la fel iubeste.

- Cum se manifesta iubirea?

- Ca si crestini, noi trebuie sa traim iubirea crestina. Conform principiilor scripturistice si patristice, iubirea crestina nu-ti da voie sa urasti absolut pe nimeni. Si Mantuitorul arata clar ca cine poarta ura pe aproapele, mincinos este chiar daca spune ca-L iu beste pe Dumnezeu. Cine poarta ura, pacat de moarte savarseste. In vrajmasul tau sa arunci cu paine si cu sare, ca sa gramadesti pe capul lui carbuni aprinsi. Daca el blesteama, tu sa-l binecuvantezi, daca el uraste, tu sa-l iubesti, ca sa se implineasca legea lui Hristos.

Dar, ca sa se implineasca legea lui Hristos, Ortodoxia are nevoie si de demnitate. Sunt cazuri in care noi, daca iubim, trebuie sa si alegem. Si uite ce frumos spune Mantuitorul prin gura Apostolului Pavel, in epistola catre Tit: "De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te". Si iarasi spune: "De-ti greseste fratele tau, iarta-l intre el si tine; si de l-ai castigat pe fratele tau, lucru bun ai facut; de-ti greseste fratele tau cearta-l intre el si inca doi-trei; si de l-ai castigat, bun lucru ai facut; de-ti greseste fratele tau, cearta-l intre tine si sobor, iar daca nici de sfatul soborului, adica de Biserica, nu asculta, sa-ti fie tie ca un strain si ca un vames".

Sfantul Ioan Gura de Aur spune in scrierile sale: "Pe eretic cand il auzi vorbind si hulind pe Dumnezeu, sa-l lovesti peste gura, ca ti se sfinteste mana".

- Dar poate ca oamenii din ziua de azi au ajuns la o dragoste mai mare decat zice sfantul si ii iubesc pe eretici, fara sa se gandeasca la mantuirea acestora...

- Da. "S-au amestecat lor, s-au amestecat intre neamuri si au deprins lucrurile lor si mancarea fiind in gura lor, a venit peste dansii mania lui Dumnezeu si i-a pierdut pe ei", spune in Psalmi. Iar invatatura Scripturii si a Sfintilor Parinti spune asa: "Cu omul eretic la masa sa nu stai si buna ziua sa nu-i dai".

- Pana unde merge iubirea de aproapele?

- Avem exemplul cu femeia desfranata, in care Mantuitorul, iubind pe pacatosi, nu vrea sa-i judece si sa-i piarda, ci sa-i mantuiasca. Este o iubire inalta. Spune Sfantul Ioan Evanghelistul: "Adevarata viata vesnica este ca lumea sa Te cunoasca pe Tine, singurul si adevaratul Dumnezeu, si pe Fiul Tau Iisus Hristos pe care L-ai trimis in lume ca sa mantuiasca neamurile". Sau: "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe unicul Sau Fiu L-a dat la moarte si la ce fel de moarte, moarte pe cruce".


Iata modelul absolut al iubirii nemarginite. Iata modelul absolut al iubirii: Dumnezeu vine in viata noastra si vrea sa ne arate ca, atunci cand este vorba despre aproapele, noi trebuie sa mergem pana la jertfa. Cine greseste una din porunci se face vinovat pentru toate celelalte. Pentru ca, daca iubesti pe aproapele, nu poti sa furi, nu poti sa ravnesti bunul lui cu viclesug, nu poti sa iei in desert numele lui Dumnezeu, nu poti sa nu-ti cinstesti parintii, nu poti sa ucizi, sa curvesti, nu poti sa urasti si asa mai departe.

- Care este atitudinea pe care ar trebui sa o aiba crestinii fata de cersetori?

- Miluirea cersetorilor este o alta forma de ajutorare sociala. Stim prea bine din viata Sfantului Patriarh Ioan al Alexandriei ca la el a venit un cersetor de mai multe ori intr-o zi. Sluga l-a intrebat pe patriarh: "Da' de cate ori o sa-i dam astuia, c-a fost de sase sau sapte ori?" Patriarhul i-a raspuns: "Da-i, ca e mai bine asa..." A saptea oara cand a venit cersetorul i-a spus patriarhului: "Lui Hristos I-ai dat". Si in clipa aceea a zburat in chip luminos la cer. Patriarhului i s-a dat numele de "cel milostiv", fiind cel mai milostiv patriarh cunoscut in istoria bisericeasca.

Spune Sfantul Tihon de Zadonsk: "Adevaratul miluitor este cel care si zideste cand miluieste". Scriptura spune: "Sa asude milostenia in mana ta", ca nu cumva, facand milostenie, sa starnesti viciile si patimile, lenea, trandavia, nepasarea, amanarea, dezinteresul, lancezeala. Cel ce a cersit nu trebuie sa-si faca din cersetorie completarea lucrurilor proprii din familie. Cersetoria nu face altceva decat sa amelioreze o stare de moment.

Sursa: ”Mângâiere și mustrare – Ne vorbește Părintele Calistrat de la Bârnova”