sâmbătă, 4 iunie 2016

PARINTELE CLEOPA ILIE ,,La moartea fiecaruia...,,


“Fiecare cuvant al rugaciunilor pentru cel raposat este ca un strop de apa dat unui om insetat”



  “Cat de importanta este pomenirea celor raposati in cadrul Sfintei Liturghii se poate vedea din urmatoarea intamplare: inainte de a fi acoperite moastele Sfantului Teodosie din Cernigov (1869), ieromonahul (renumitul staret Alexei din pustia Goloseyevsky, din Lavra Kievului, raposat in 1916) care savarsea reinvestmantarea moastelor, fiind ostenit si atipind acolo, langa moaste, il vazu inaintea lui pe sfant, care ii spuse: „iti multumesc pentru cat te trudesti cu mine. Te mai rog insa ca, atunci cand vei savarsi Sfanta Liturghie, sa-i pomenesti pe parintii mei” – si ii spuse numele lor (preotul Nikita si Maria). „Dar cum se face ca tocmai tu, o, sfinte, imi ceri mie sa ma rog, cand tu insuti te afli inaintea Tronului ceresc si mijlocesti oamenilor mila lui Dumnezeu?“, intreba ieromonahul. „Da, este adevarat“, raspunse Teodosie, „dar prinoasele aduse la Sfanta Liturghie au mai multa putere decat rugaciunile mele.”

Asadar, atat panahida, cat si rugaciunea personala facuta acasa pentru cei raposati le sunt de mare folos acestora, ca fapte bune savarsite intru pomenirea lor, precum si pomenile si contributiile aduse Bisericii. Dar deosebit de binefacatoare sunt pentru ei pomenirile din timpul Sfintei Liturghii. S-au petrecut multe aparitii ale raposatilor care confirma acest lucru. Multi dintre cei care au murit pocaindu-se, dar nu au mai apucat sa o vadeasca pe cand erau inca in viata, au fost izbaviti de chinuri si au dobandit odihna. Biserica inalta mereu rugaciuni pentru cei raposati, iar la praznicul Pogorarii Sfantului Duh, in cadrul vecerniei, are randuite rugaciuni speciale chiar si pentru „cei din iad“.

Sfantul Grigorie cel Mare, raspunzand in Dialogurile sale la intrebarea: „Exista ceva anume care le poate fi de folos sufletelor dupa moarte?“, invata: „Sfanta Jertfa a lui Hristos, Jertfa ce ne mantuie, aduce mari foloase sufletelor, chiar si dupa moarte, cu conditia ca pacatele lor sa fie dintr-acelea care se pot ierta si in viata de apoi. Din aceasta pricina, unele suflete de raposati vin si se roaga sa fie pomenite la Sfanta Liturghie… Bineinteles ca cel mai sigur lucru este sa facem noi insine, chiar din timpul acestei vieti, ceea ce ne-am dori sa faca altii pentru noi, dupa ce vom muri. Mult mai usor este sa iesi de aici liber, decat sa-ti doresti libertatea, dupa ce deja ai fost pus in lanturi. De aceea ar trebui sa defaimam aceasta lume din toata inima, ca si cum toata slava ei s-ar fi trecut deja, si sa ne aducem in fiecare zi prinosul de lacrimi Domnului, prin Jertfa Sfantului Sau Trup si a Preacuratului Sau Sange. Aceasta Jertfa are singura puterea izbavirii sufletului din moartea vesnica, pentru ca in chip mistic ne dezvaluie, fiecaruia, moartea Celui Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu” (Dialog. IV, 57, 60, pp. 266, 272-273).

Sfantul Grigorie aduce mai multe exemple de raposati care s-au aratat celor vii cerand sau multumind pentru Savarsirea Sfintei Liturghii spre odihna lor; apare chiar si un caz in care sotia unui detinut, crezandu-l mort, se ruga preotilor ca in anumite zile sa implineasca Sfanta Liturghie pentru el; intors din captivitate, fostul detinut i-a povestit sotiei cum, in anumite zile, era dezlegat de lanturi – zile care s-au vadit a fi tocmai acelea in care Sfanta Liturghie era savarsita spre pomenirea lui (Dialog. IV, 57, 59, pp. 267, 270)

Protestantii considera, in general, ca rugaciunile Bisericii pentru raposati sunt incompatibile cu realitatea ca noi, oamenii, avem a ne afla mantuirea in timpul acestei vieti in primul rand: „Daca poti fi mantuit prin Biserica si dupa moarte, atunci ce rost mai are sa te chinui sau sa cauti credinta in timpul vietii? Hai sa mancam, sa bem si sa ne veselim“… Sigur, nimeni dintre cei cu o asemenea viata nu si-au dobandit mantuirea prin rugaciunile Bisericii; evident ca un asemenea argument este destul de superficial, daca nu chiar ipocrit. Rugaciunile Bisericii nu-i pot izbavi pe cei care nu-si doresc mantuirea sau care nu s-au luptat defel in timpul vietii spre dobandirea celor de sus. Intr-un anume sens, s-ar putea spune ca rugaciunea Bisericii sau cea personala, a unui crestin, pentru un raposat, vine ca rezultat al vietii raposatului: nimeni nu se va ruga pentru el, daca el nu a facut nimic care sa-i indemne pe cei ramasi in viata sa o faca dupa moartea lui.

Si Sfantul Marcu al Efesului discuta aceasta problema a rugaciunii pentru raposati si a imbunatatirii produse astfel asupra starii lor, citand drept exemplu rugaciunea Sfantului Grigorie Dialogul pentru imparatul roman Traian, rugaciune inspirata de o fapta buna pe care acest imparat pagan a savarsit-o candva.

Ce anume putem face noi pentru cei raposati

Oricare dintre cei care vor sa-si manifeste iubirea pentru cei raposati si sa le fie de un real folos, cel mai bine isi pot implini dorinta rugandu-se pentru ei, mai cu seama pomenindu-i la Sfanta Liturghie, atunci cand miridele scoase pentru vii si pentru adormiti sunt lasate sa cada in Sangele Domnului, iar preotul se roaga: „Curateste, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit acum, prin Preascump Sangele Tau, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai“.

Nu putem face nimic mai bun sau mai de pret pentru raposati decat sa ne rugam, pomenindu-i cu prinoase la Sfanta Liturghie, in vesnica nevoie sunt ei de sprijin prin rugaciune, si mai cu seama in vremea celor patruzeci de zile, cand sufletul o porneste pe calea spre salasurile de veci. Trupul nu mai simte nimic atunci: nu-i mai vede pe cei dragi adunati in jurul lui, nu mai simte mireasma florilor, nu mai aude cantarile de inmormantare. Dar sufletul simte rugaciunile rostite pentru el, este multumitor celor care le savarsesc si, duhovniceste, le este apropiat acestora.

O, rude si prieteni ai celui raposat! Faceti pentru el ceea ce-i este de trebuinta si va sta tuturor in putere! Nu va cheltuiti banii cu impodobirea pe dinafara a sicriului si a mormantului, ci cheltuiti-i spre ajutorarea celor aflati in nevoi, intru pomenirea celui drag, care a raposat, cheltuiti-i cu lucrarea Bisericii, care se poate ingriji de sufletul lui.Toti avem de urmat aceeasi cale: si noi vom avea trebuinta, odata, sa fim pomeniti in rugaciuni! Sa fim deci noi insine milostivi cu cel raposat.

Cand ti-a raposat cineva, da de stire cat mai repede unui preot, sa poata citi „Rugaciunea de iesire a sufletului“, care s-a randuit sa se citeasca fiecarui crestin ortodox indata dupa moarte, incearca, daca se poate, sa implinesti slujba inmormantarii intr-o biserica si mereu sa citeasca cineva „Psaltirea” la capataiul celui raposat, pana la ingropare.

Nu trebuie mare pompa in timpul slujbei, dar negresit inmormantarea trebuie savarsita in intregime, fara omisiuni; nu te gandi la tine sau la confortul tau, ci gandeste-te la cel raposat, de care sa te desparti pentru totdeauna.

Cand se intampla sa fie mai multi raposati in biserica, in acelasi timp, nu refuza daca cineva propune ca slujba sa se savarseasca pentru toti la un loc. Caci este chiar mai bine ca o inmormantare sa se slujeasca pentru doi sau mai multi raposati in acelasi timp: rugaciunea tuturor celor adunati acolo va fi mult mai vie decat daca s-ar sluji de mai multe ori, succesiv, in mare graba, cu neatentie si cat mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru ca fiecare cuvant al rugaciunilor pentru cel raposat este ca un strop de apa dat unui om insetat.

Foarte important este sa randuiesti imediat si pomenirea la Sfanta Liturghie pentru toata durata urmatoarelor patruzeci de zile. De obicei, in bisericile unde Sfanta Liturghie este savarsita zilnic, toti cei care s-au inmormantat acolo sunt pomeniti vreme de patruzeci de zile. Dar daca inmormantarea s-a savarsit intr-o biserica unde nu au loc slujbe zilnic, rudele ar trebui sa randuiasca aceste pomeniri oriunde se savarseste Sfanta Liturghie in fiecare zi. Bine este sa se trimita si prinoase spre pomenire pe la manastiri, sau la Ierusalim, unde rugaciunea este neincetata la Sfintele Locuri. Dar pomenirea de patruzeci de zile trebuie randuit sa fie inceputa imediat dupa moarte, cand sufletul se afla in cea mai mare nevoie de ajutor prin rugaciune si de aceea pomenirile trebuie incepute in cel mai apropiat loc unde se fac slujbe zilnic.

Sa ne ingrijim de cei care au plecat in lumea de dincolo inaintea noastra, ca sa putem face pentru ei tot ce ne sta in puteri, avand in minte ca „Fericiti sunt cei milostivi, ca aceia se vor milui”! “
Preluat: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Sf. Serafim de Sarov, subtitrat romana ( Преподобный Серафим Саровский )



Sfantul Serafim de Sarov (1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuti si mai indragiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe.

    Inca din vremea vietii sale mii de pelerini se imbulzeau catre manastirea Sarov pentru a-l vedea. La 70 de ani dupa adormirea sa intru Domnul dragostea fata de el se inradacinase atat de mult printre credinciosii rusi incat sute de mii de oameni au participat la slujba de canonizare a sfantului.

Sfantul Serafim de Sarov - Viata


   Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut la 19 iulie 1759 in orasul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Parintii sai, Isidor si Agatia Mosnin, erau oameni instariti, insa evlaviosi si foarte milostivi. Ramas orfan de tata la 3 ani, micutul Prohor a fost crescut de mama sa. Inca din copilarie s-a bucurat de vadita ocrotire a Maicii Domnului.

      De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. Dupa opt ani petrecuti ca frate, Prohor s-a invrednicit a primi chipul ingeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai tarziu a fost facut ierodiacon. In 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah.

  Curand dupa aceasta, implinind 16 ani de manastire, cu binecuvantarea batranului sau, egumenul Pahomie, Sfantul Serafim s-a retras la pustie, intr-o chiliuta din desisul padurii, aflata pe malul raului Sarovka, la cativa kilometri de manastire.

Aici si-a facut o gradina de zarzavat si a adus doi stupi, iar ziua si-o petrecea muncind, in rugaciune neincetata si citind Noul Testament cu precadere Sfintele Evanghelii. 

  Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile si alte nevointe. Dupa cum chiar el a marturisit unui ucenic al sau, obisnuia sa plece din chilia sa seara si, pe o piatra anume, priveghea toata noaptea in rugaciune, iar dimineata se intorcea la chilie si priveghea pe o alta piatra, toata ziua. 


Aceasta nevointa a tinut-o sfantul vreme de o mie de zile si o mie de nopti.

Sfantul Serafim a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. In anul 1804, intr-o noapte, trei talhari, crezand ca Sfantul primeste bani de la oameni, au gandit sa-l prade. Desi era in putere (46 de ani) si ar fi putut opune rezistenta, Sfantul Serafim si-a incrucisat mainile pe piept si le-a zis: "Faceti ce vreti", iar talharii l-au batut, lasandu-l abia viu. Nu au gasit decat o iconita si niste cartofi. Sfantul a fost aflat a doua zi, plin de sange, de niste parinti, care l-au dus la manastire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor si Maica Domnului i s-a aratat si l-a vindecat intocmai cum o mai facuse odinioara.


Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. 

Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale "Hristos a Inviat!". Ii numea pe toti "bucuria mea". El era binecunoscut pentru afectiunea materna pe care o arata tuturor celor care veneau la el ai sinceritate. Dand sfaturi unui viitor staret ii spuse acestuia: „fii ca o mama si nu ca un tata fata de frati". Acest mare sfant isi revarsadragostea dumnezeiasca catre toti cei care il vizitau, tarani si nobili, mireni si mirence, monahi si monahii. 
Simpla sa prezenta ii intarea, ii inveselea duhovniceste si ii vindeca. Cativa dintre fiii sai duhovnicesti au fost binecuvantati sa vada o mai mare stralucire a sfantului in Duhul Sfant. 

Ei povestesc faptul ca chipul sau era atat de plin de stralucire incat era imposibil sa-I privesti. Invatatura sa cu privire la telul vietii crestine - dobandirea Duhului Sfant - a fost oferita intr-un astfel de moment de stralucire. El ne descrie si felul in care se dobandeste acest dar al lui Dumnezeu: prin sfanta ascultare monahala si prin asceza severa.

In data de 2 ianuarie 1833, Sfantul Serafim de Sarov a fost aflat adormit intru Domnul in chilia sa, la rugaciune, in genunchi, cu mainile incrucisate pe piept in fata icoanei Maicii Domnului...

Sfantul Serafim de Sarov - Scopul vietii crestine


   ”Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. 
Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru 
Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu aduna cu Mine risipeste" (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: "In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El" (Fapte 10:35).”

Sfantul Serafim de Sarov - Despre tacere

"Preacuviosul Varsanufie ne invata ca precum corabia pe mare infrunta furia valurilor si a furtunilor si 
ajungand la taramul linistit nu mai este supusa pericolului, ramanand nevatamata, tot asa si
calugarul, cat se afla printre oameni, are parte de mahniri, ispite, ganduri suparatoare, iar cand staruie in tacere, n-are de ce se teme.

Tacerea deplina este crucea pe care calugarul trebuie sa-si rastigneasca patimile, placerile, gandurile. Adu-ti aminte de Domnul Hristos, cate batjocuri si defaimari a indurat inainte de a fi rastignit pe Cruce. Asa si noi, fiind doar in tacere deplina, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfinteniei desavarsite. Caci spune Apostolul: Cu El vom suferi si cu El ne vom preamari. Alta cale nu exista. Cel care a ales starea tacerii depline trebuie sa stie cu ce scop a ales aceasta stare, pentru ca inima lui sa nu se abata catre altceva."

Sfantul Serafim de Sarov - Dobandirea harului

"Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. Strange capital din belsugul harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu, care iti va aduce dobanda 

nematerialnica, nu patru sau sase procente, ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai mult decat atat. De pilda, daca rugaciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel.”

Sfantul Serafim de Sarov - Despre tristete

"Cand duhul rau al mahnirii pune stapanire pe suflet, atunci sufletul se umple de intristare si suparare, neputand sa se roage cu staruinta cuvenita si neputand sa se indeletniceasca cu citirea scrierilor sfinte cu atentia necesara. Intr-o astfel de stare, calugarul este lipsit de lineste si blandete in comunicare cu fratii obstii, capatand o repulsie fata de tot ce-l inconjoara. Sufletul cuprins de tristete si mahnire devine 

bezmetic, frenetic si nu poate sa primeasca linistit nici un sfat bun si nici nu poate sa raspunda cu blandete la intrebarile adresate. Calugarul ce are un astfel de suflet afectat, evita oamenii, considerandu-i vinovati de tulburarea sa si nu intelege ca de fapt pricina bolii sufletului sau se afla in interiorul sau. "Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut." Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si inalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si nici sa savarseasca o rugaciune curata, inflacarata. Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele mahnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel impatimit este cercetat si stapanit de tristete. Cine iubeste pacea, aceluia ii este aproape imposibil sa se intristeze, iar cel care uraste pacea intotdeauna este trist. Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.

Sfantul Serafim de Sarov - Harul este lumina

"Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac." (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun acat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos "Care ia pacatul lumii" (Ioan 1:29), 

si daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: "Intru El era viata si viata era lumina oamenilor." (Ioan 1:4); si mai apoi: "Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o niciodata." (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre Tatal: 

"Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii sale)." Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu."

Troparul Sfantului Serafim de Sarov 



"Din tinerete L-ai indragit pe Hristos, fericite, si numai Lui, Unul, ai dorit cu inflacarare sa ii slujesti, prin rugaciune neintrerupta in pustie, nevoindu-te cu inima plina de umilinta dobandind iubirea lui Dumnezeu si aratandu-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugam tie: Mantuieste-ne pre noi cu rugaciunile tale, preacuvioase Serafime, Parintele nostru."
Sursa: CrestinOrtodox.ro