Din Pateric 

 Dulce sfătuire despre mântuire

 
 Călătorind odată avva Macarie împreună cu fraţii prin Egipt, a auzit un copil zicându-i mamei sale: mamă, e un bogat care mă iubeşte şi eu îl urăsc, şi un sărac mă urăşte şi eu îl iubesc. Avva Macarie ascultă, minunându-se. Fraţii îi ziseră:
– Ce înseamnă cuvântul acesta, părinte, de te-ai minunat?
– Domnul nostru este, zău aşa, bogat, şi ne iubeşte, iar noi nu vrem să ascultăm de El, iar vrăjmaşul nostru Diavolul e sărac şi ne urăşte, iar noi iubim spurcăciunea lui.

  Zicea avva Pafnutie, ucenicul avvei Macarie: l-am rugat pe părintele meu:
– Spune-mi cuvânt.
– Nu fă rău nimănui, nu osândi pe nimeni. Păzeşte-le pe acestea şi te vei mântui.



A spus avva Pimen că a spus avva Pafnutie: În toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună mergeam la ei, fiind la o depărtare de douăsprezece mile de ei, şi le spuneam lor toate gândurile, şi nu-mi spuneau alt cuvânt decât acesta „în orice loc te-ai duce, nu te măsura pe tine însuţi, şi vei fi liniştit“.


A zis avva Pimen: dacă greşeşte omul, şi tăgăduieşte, zicând „n-am greşit“, nu-l mustra. Dacă nu, îi curmi însufleţirea. Dacă-i spui „nu te descuraja, frate, ci păzeşte-te de acum încolo“, îi trezeşti sufletul spre pocăinţă.


Un mirean cu viaţa foarte evlavioasă s-a dus la avva Pimen. S-au nimerit la bătrân şi alţi fraţi, cerând să audă de la el cuvânt. Atunci bătrânul îi spuse mireanului celui credincios:
– Spune-le cuvânt fraţilor.
El se rugă aşa: iartă-mă, avvo! Eu să învăţ am venit. Silit fiind însă de bătrân, spuse: Eu sunt mirean şi vând verdeţuri. Şi negustorind, dezleg legăturile şi le fac mai mici, cumpăr ieftin şi vând scump. Din Scriptură însă nu ştiu grăi; o să vă spun o pildă. Un om i-a zis prietenului lui: fiindcă am dorinţa să-l văd pe împărat, haide cu mine. Prietenul îi spuse: vin cu tine până la jumătatea drumului. Şi îi spuse altui prieten: haide tu, du-mă până la împărat. Iar el îi spuse: te duc până la palatul împăratului. Îi spuse şi celui de-al treilea: hai cu mine la împărat. El îi spuse: vin, te petrec în palat, mă înfăţişez şi vorbesc şi te fac să intri la împărat.
Ei l-au întrebat:

– Care e tâlcul pildei?– Prietenul dintâi este nevoinţa, cea care ne călăuzeşte până la cale; al doilea este neprihănirea, care ajunge până la cer, al treilea, milostenia, care petrece până la Dumnezeu împăratul, cu îndrăzneală (familiaritate, nonşalanţă).
Iar fraţii se duseră lămuriţi


Un frate îl întrebă pe avva Pimen:
– Am făcut păcat mare şi vreau să mă pocăiesc trei ani.
– E mult.
– Dar până-ntr-un an?
– E mult.
Cei de faţă ziseră:
– Până în patruzeci de zile?

– E mult. Apoi adăugă: eu aşa spun, dacă din toată inima se pocăieşte omul, şi nu păcătuieşte mai departe, şi în trei zile îl primeşte Dumnezeu.



Preluare din http://priulianaros.blogspot.ro/2016/02/din-pateric-dulce-sfatuire-despre.html

Ținerea de minte a răului este considerat mai grav decât orice alt păcat

 Ținerea de minte a răului este considerat mai grav decât orice alt păcat deoarece nu ne dă posibilitatea să ne pocăim și să atrage asupra noastră iertarea lui Dumnezeu.

El împiedică totodată iertarea celorlalte păcate.

 Sfântul Efrem Sirul numește ținerea de minte a răului o boală gravă, un cancer care cuprinde sufletul și ne face să lucrăm permanent păcatul. 

Atunci când ascundem această patimă în suflet, devenim lăcaș al mâniei, al gândurilor rele și al amărăciunii.

   Cauza ținerii de minte a răului


Ținerea de minte a răului își află cauza în mândrie, îndreptățire de sine, invidie, răutate, ură și mânie.

Pomenirea răului este insuflată de diavol – tatăl minciunii, al mândriei și al dezbinării dintre oameni.

El este cel care ne alimentează propria mândrie, făcându-ne să gândim că dacă nu luăm atitudine împotriva celor care ne jignesc, ne vom pierde reputația.
El ne insuflă riposta, îndemnându-ne să reacționăm urât atunci când suntem insultați.

 Cel mândru se crede mai bun decât ceilalți, și de aceea se îndreptățește pe sine. El va vedea mereu păcatele celorlalți, iar pe ale lui le va micșora, le va trece cu vederea sau chiar le va uita, precum fariseul din Evanghelie. Neluarea aminte la propriile păcate aduce cu sine lenevirea în lupta contra lor. Dimpotrivă, cel smerit își vede mereu propriile păcate și neputințe, iar pe ale celorlalți le consideră mai mici ca ale sale.

După cum spune Scriptura, cel mândru se întristează de multe, pe când cel smerit (care primește toate relele) se bucură mereu de Domnul și se răcorește sufletește, având binecuvântarea Lui.

Sfaturi în lupta cu acest păcat

Deși ni se pare un lucru injust și chiar inuman să suporți răul și ura celor din jur, acest lucru ne ajută să ne păstrăm noi înșine sufletele neatinse de rău.

Așa cum spune Sfântul Efrem Sirul, ținerea de minte a răului se dizolvă prin frica de Dumnezeu și aducerea de minte a Judecății, când vom da seama pentru orice lucru și orice cuvânt rostit sau nerostit.

De asemenea, ne putem feri de memorarea răului dacă atunci când vedem pe cineva păcătuind, să nu spunem la nimeni, să nu-l judecăm și să nu-l urâm, ca să nu cădem și noi în același păcat. 

Căci după cum zice Domnul, cu judecata cu care judecăm, vom fi judecați. 

Ne vom izbăvi de judecarea aproapelui și de păcat înaintea Domnului dacă vom zice în sinea noastră: „Sunt mai rău decât acesta.”


“Cuvântul Care Zidește” – Preotul Narcis Stupcanu, Radio Trinitas, Articol relatat de portalul lataifas.ro

  Sunt imprejurari in viata, cand oamenii, cu adevarat, nu ne pot ajuta si atunci tasnim in sus cu mintea si cu inima si spunem: „Doamne, ajuta-ne”! Si ne ajuta Dumnezeu daca suntem pe calea Lui. Daca ne facem de cap si facem numai rele, vorbim ce nu trebuie si facem numai rautati, atunci Dumnezeu nu asculta rugaciunea noastra, asa cum spune undeva sfantul apostol Iacov1. Nu sunteti ajutati si nu sunteti ascultati, pentru ca va rugati rau, cereti niste lucruri care nu va folosesc cu adevarat sau cereti de la Cineva pe care-L dispretuiati pana atunci. Numai cand ai nevoie tipi la El la rugaciune, iar dupa aceea iti duci viata obisnuita, adeseori pacatoasa.

In legatura cu aceasta, este bine sa luam seama la patimile care rascolesc si tulbura viata noastra launtrica. Tulburati fiind cu noi insine, tulburam si pe cei din jurul nostru si viata adeseori este un iad, aceasta viata pamanteasca [cu] scandaluri in familie, in ateliere, in fabrici, peste tot, fel de fel de conflicte din cauza ambitiilor, a maniei, a nervilor nestapaniti si asa mai departe. Si de aceea este bine ca, in aceasta perioada a postului, cine poate tine postul de alimente, foarte bine, sa-l tina, insa sa fie dublat numaidecat de postul acesta sufletesc, de luare aminte la tot ceea ce tulbura viata dinlauntru si viata noastra din afara.
Una dintre patimile care ne bantuie viata noastra este mania si cearta, conflictele care ajung uneori la niste stadii foarte inaintate. Ca urmare a maniei, daca nu reusim sa ne impacam in aceeasi zi cand ne-am certat cu cineva, apoi se asaza in noi o patima foarte periculoasa: tinerea de minte a raului. Si mergi cu aceasta tinere de minte a raului (…), nu te poti ruga, esti mereu in dialog cu acela cu care te-ai certat. Si de fapt si celalalt este suparat pe tine si are si el manie. Ori se uita in alta parte, ori se uita in jos, ii e jena sau ii e scarba sa se uite la tine, ca l-ai jignit — si tu la fel. Aceasta patima care se numeste, tinerea de minte a raului este un rod indracit al maniei.
Despre aceasta doresc sa va citesc din sfantul Ioan Scararul. Am in fata Filocalia, volumul IX, in care sfantul Ioan Scararul — acest mare psiholog duhovnicesc, acest Parinte care a trait in veacurile VI-VII in vremea noastra crestina — a analizat, ca nici un psihiatru din zilele noastre, sufletul omenesc si persoana omeneasca si a surprins cele mai fine cute din viata launtrica a oamenilor si de aceea a fost atent la aceasta patima de care vorbim acum, tinerea de minte a raului. El spune asa, incepand Cuvantul IX: „Virtutile cuvioase se aseamana scarii lui Iacov, iar patimile necuvioase lantului cazut de pe verhovnicul Petru. Cele dintai“, adica virtutile, „legandu-se una de alta, urca pe cel ce le voieste catre cer, iar cele de-al doilea se nasc una pe alta si se strang una pe alta“ — adica relele. Pentru ca faci rele, minti, urasti, furi si alte patimi, multe toate, se strang ca niste lanturi in jurul tau, esti ca un rob adevarat. Daca faci bine, daca faci virtutile acestea, cum le numesc sfintii Parinti atunci se libereaza launtrul de aceasta otrava a patimilor, devii din ce in ce mai luminos, mai linistit si simti ca te rogi, simti ca Cineva te ocroteste, simti ca ai un Stapan care oricand te poate ajuta.
„Am auzit ca tinerea de minte a raului este numita fiica a (…) maniei, venind acum vremea, sa spunem ceva si despre ea”.
Ţinerea de minte a raului este sfarsitul la care duce mania, rodul maniei, “pazitoarea pacatelor” […], „urarea dreptatii, pierzania virtutilor,...“ – ca aceasta mananca, asa cum mananca cancerul celulele din noi, tot asa mananca aceasta tinere de minte a raului virtutile, fapta cea buna, si a noastra si a altora

— „…urarea dreptatii, pierzania virtutilor, veninul sufletului, viermele mintii, rusinea rugaciunii…” —de ce rusine? Pentru ca te rogi sa te ierte si tu nu ierti! Si trebuie sa-ti fie rusine sa ceri iertare cand tu esti rau cu aproapele tau — „...curmarea cererii...” — pentru ca atunci cand te rogi, ceri sa taie aceasta cerere a ta. N-ai dreptul sa fii iertat, daca tu nu ierti

„…instrainarea iubirii, piron infipt in suflet, simtire neplacuta, iubita ca o dulceata a amaraciunii, un pacat neincetat, o neadormita faradelege, o rautate de fiecare zi. Una si aceeasi”,adica tinerea de minte a raului,  „e o patima intunecata si urata, din acelea care se nasc, dar nu nasc. De aceea nu voim sa spunem despre ea prea multe. Cel ce si-a oprit mania, a ucis tinerea de minte a raului, caci atat cat traieste tatal are loc nasterea de prunci”,… cat traieste mania in noi, si tinerea de minte a raului dureaza. De aceea sfintii Parinti si chiar sfantul Ioan Scararul in alt loc spune asa: „Intr-un conflict, cand te manii cu cineva, stapaneste-ti primul cuvant, sa nu spui primul cuvant“.

Infuriat si incarcat de nervi cum esti, daca spui primul cuvant, dezlantui altul mai grav de la celalalt, tu ii spui inca unul mai puternic, si conflictul creste ca un foc, ca un incendiu si-i foarte greu sa-l stingi. Se adanceste mereu, conflictul creste si aceasta manie, si cearta, si ura dureaza, nu poti sa le repari in aceeasi zi.

„Cand, nevoindu-te mult, nu poti scoate ghimpele cu totul”, acest ghimpe al tinerii de minte a raului — „ploconeste-te in fata dusmanului tau macar cu gura, ca rusinandu-te de fatarnicia fata de el, sa-l iubesti in chip desavarsit, impins de constiinta ca de foc.
Te vei cunoaste pe tine izbavit de “putreziciunea aceasta“, tinerea de minte a raului, „nu cand te vei ruga pentru cel care te-a suparat“ 

— fiti atenti aici — „nici cand il vei rasplati cu daruri, nici cand il vei aduce la masa, ci cand, afland ca a cazut intr-o nenorocire sufleteasca ori trupeasca, vei suferi si vei plange ca pentru tine insuti“. Acesta este un atribut al dragostei, despre care vorbeste sfantul apostol Pavel in capitolul 13 din [Epistola intaia catre] Corinteni. Sa suferi impreuna cu cel ce sufera, chiar daca-ti este dusman. Daca suferi cu el si te rogi pentru el cand e intr-un mare necaz, l-ai vindecat si pe el, si pe tine insuti.
„Netinerea de minte a raului este semnul adevaratei pocainte, iar cel ce tine dusmanie si pare ca se pocaieste, este asemenea celui caruia i se pare ca alearga in vis“.
Poate ati avut in vis asemenea situatii, in care va pomeneati ca alergati, fugeati speriati de cineva, si cand va trezeati, erati in pat. Cam asa este cel care vrea sa tina dusmanie si pare ca se pocaieste, se imblanzeste la chip, insa tine dusmanie in el. Este ca acela caruia i se pare ca alerga in vis.

„Am vazut pe unii ce tineau minte raul, indemnand pe altii sa nu tina minte raul. Si rusinandu-se de propriile lor cuvinte, au pus si ei capat patimii acesteia“.

din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti, sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Cel ce lupta cu patimile

Sfantul Apostol: "Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele"(Gal. 5, 24). Si l-au rastignit? Asadar, este vorba de o cruce pe care si-au rastignit aceste patimi si pofte.

Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A rastigni patimile inseamna a le face neputincioase, a le strivi, a le dezradacina. De va infrange omul vreo patima de cateva ori, o va face neputincioasa; de o va mai infrange de cateva ori, o va strivi; daca inca o va infrange, atunci o va dezradacina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Si fiindca aceasta lupta este anevoioasa, amara si dureroasa, ea este cu adevarat o cruce implantata inlauntrul nostru. Cel ce lupta cu patimile, uneori parca are mainile tintuite, parca i se pune pe frunte cununa de spini, inima ii este strapunsa de vie. Atat este de greu si de dureros.

Fara osteneala si fara durere nu se poate, pentru ca patimile, desi, venind din afara, ne sunt straine, asa de tare s-au lipit de trupul si de sufletul nostru, incat au patruns cu radacinile in toate madularele sufletesti si in toate puterile noastre. Daca te vei apuca sa le dezradacinezi, doare. Doare, dar este mantuitor, si aceasta izbavire nu se obtine altfel decat prin durere.

Cand ne dor polipii, un corp strain se naste in corpul nostru, creste si da radacini. Daca nu-i retezi, nu te poti vindeca, iar retezarea este dureroasa. Mai bine sa doara, dar aceasta durere sa inapoieze sanatatea. Iar daca ii lasi si nu-i tai, tot vor durea, insa aceasta durere nu va mai fi spre sanatate, ci inspre intetirea durerii, si poate chiar spre moarte.

Stii cum se vindeca boala siberiana? Se taie si se scoate afara buba, se arde locul si se mai unge cu o otrava si se freaca cu ea. Doare, dar este spre vindecare. Iar daca o lasi asa, durerea va ramane durere, dar de moarte nu scapi.

La fel este si in lupta cu patimile sau cu dezradacinarea lor: este dureroasa, dar mantuitoare. Iar daca lasi patimile si nu le dezradacinezi, te vor stramtora in continuare, iti vor pricinui durere, suferinta, dar nu spre mantuire, ci spre pieirea si moartea spirituala, caci plata pacatului este moartea (Rom. 6, 23).

Care patima nu este dureroasa? Mania arde, invidia usuca, pofta trupeasca vlaguieste, zgarcenia nu te lasa sa mananci si sa dormi, mandria jignita roade ucigator inima; si orice alta patima - ura, suspiciunea, galceava, dorinta de a fi pe placul oamenilor, atractia pentru anumite lucruri si persoane - ne pricinuieste, fiecare, suferinta ei, astfel incat a trai in patimi este acelasi lucru cu a merge descult pe lame de cutit sau pe carbuni aprinsi, sau a fi in situatia omului caruia serpii ii invenineaza sangele.

Si iarasi, cine nu este lipsit de patimi? Toata lumea le are. Cata vreme exista mandrie, exista toate patimile, caci aceasta este mama patimilor si nu umbla fara fiicele ei. Dar ca nu fiecare le are pe toate in aceeasi masura: la unul precumpaneste una, la altul alta, care le da tonul celorlalte. Iar daca fiecare are patimi, inseamna ca se si chinuieste din pricina lor. Fiecare este chinuit si rastignit de patimi, insa nu spre mantuire, ci spre pierzanie.

Astfel, purtand patimile, te sfasii cu ele si pieri. Nu este oare mai bine sa-ti produci singur suferinta inlauntrul tau tot din pricina patimilor, insa nu spre pierzanie, ci spre mantuire? Este de ajuns sa schimbi directia cutitului si, in loc sa te tai pe tine cu el, spre satisfactia patimilor, sa tai cu el patimile, pornind la lupta cu ele si impotrivindu-te lor in toate. Si aici va fi durere si suferinta a inimii, dar durerea va fi tamaduitoare, va fi imediat urmata de o linistire imbucuratoare, asa cum se intampla cand rana este acoperita cu un plasture tamaduitor.

Daca te supara, de pilda, cineva, este greu sa-ti depasesti mania si nu-ti place; daca o biruiesti, te linistesti, dar daca ii dai satisfactie, multa vreme te vei framanta. De a fost cineva jignit, greu ii este sa se biruiasca pe sine si sa ierte; daca iarta, pace dobandeste, iar de se razbuna, nu va avea liniste. Daca s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis.

Asa stau lucrurile cu orice patima. Si patima te chinuieste, dar si lupta cu ea iti pricinuieste suferinta. Insa prima te ucide, iar a doua te vindeca si te izbaveste. Oricarui patimas trebuie sa i se spuna: "Mori pe crucea patimilor tale". Rupe aceasta cruce si construieste-ti o alta: crucea luptelor cu ele. Si iti va fi rastignirea pe aceasta cruce spre mantuire.

Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, si alegerea ar trebui sa fie foarte usoara. Totusi, faptele nu o indreptatesc intotdeauna. Trebuie sa ne miram de orbirea noastra. Sufera unul de cate o patima, dar tot ii da apa la moara. Vede ca, dandu-i satisfactie, isi face din ce in ce mai rau, dar tot nu se lasa. Avem o dusmanie inexplicabila fata de noi insine! Altul chiar se pregateste de lupta cu patima, dar imediat ce patima se trezeste cu cererile ei, o urmeaza numaidecat. Iar porneste si iar ii cedeaza. Face de cateva ori asa, si rezultatul este acelasi.

Suferim de o inexplicabila vlaguire a puterii morale! In ce constau amagirea si inselarea? In faptul ca patima, prin satisfacerea ei, promite o gramada de placeri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cate ori nu s-a verificat, oare, ca satisfacerea patimei aduce nu fericire si liniste, ci chin si intristare? Ea promite multe, dar nu da nimic; iar lupta nu promite nimic, dar da totul.

Daca nu ai trait aceasta experienta, traieste-o si vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastra, ca nu ne hotaram s-o traim. Motivul ar fi ca ne este mila de noi insine. Autocompatimirea este cel mai lingusitor tradator si cel mai mare dusman al nostru, este primul plod al mandrei. Ne este mila de noi insine si ne ucidem cu mana noastra. Credem ca ne facem bine, dar ne facem rau; si cu cat mai rau ne facem, cu atat mai mult vrem sa ne facem rau. Astfel, raul creste si ne apropie de pieirea finala.

Sa ne insufletim, asadar, fratilor, si sa ne urcam cu curaj pe crucea rastignirii de sine, prin rastignirea si dezradacinarea patimilor si a poftelor. Sa respingem mila de noi insine si sa incalzim ravna trudirii de sine. Sa avem o mana de doctor, care si celor pe care-i iubeste, si celor de vaza, la nevoie, le administreaza taieturi si arsuri dureroase.

Nu va voi indica metoda si intreaga desfasurare a luptei. Apucati-va de treaba, si ea va va arata singura si va va lnvata totul. Inchipuiti-va linistea, bucuria si lumina care se vor instaura in inima dupa biruirea patimilor si cu aceasta incalziti-va ravna ridicarii impotriva lor. Lumina si bucuria se nasc chiar de la inceputul pornirii acestei lupte si tot cresc si se inalta, pana cand, la sfarsit, se vor implini prin linistirea inimii, in care se odihneste Dumnezeu. Dumnezeul pacii traieste cu adevarat, de-a pururi in acela care a ajuns la aceasta masura. Atunci se adevereste pe deplin ca, intr-adevar, crucea este pomul vietii.

Pomul vietii cel din rai a ramas in rai. In locul lui, pe pamant este inaltat pomul crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul si va fi viu. Apropie-te, lipeste-ti buzele de el si bea din el viata. Te vei lipi de cruce cand respingand mila de sine, vei ravni la rastignirea de sine iar viata vei incepe sa bei din ea cand vei porni la lupta cu patimile. Fiecare biruire a patimii va fi ca primirea unor sucuri de viata datatoare din crucea purtatoare de viata. Indeseste biruintele si te vei satura mai repede si te vei umple de viata.

Minunata este insusirea rastignirii de sine! Parca iti ia, dar, luandu-ti, iti da; parca reteaza, dar, retezand, inradacineaza; parca omoara dar, omorand, inviaza. Este exact Crucea lui Hristos, care a calcat moartea, viata daruind. Cata fericire!

Dar mare este, oare, osteneala? Primul pas este destul de anevoios - prima biruire a sinelui, prima hotarare de lupta; apoi insa, cu fiecare inclestare in lupta, devine tot mai usor. Ravna se va aprinde mai tare, si stiinta de a lupta va creste si dusmanul va slabi. Asa cum in lupta obisnuita, ostasilor le este frica numai de inceput, iar apoi nu se mai tem de nimic, totul le vine usor si la indemana, la fel este si in lupta duhovniceasca: numai sa incepi, apoi lupta se va infierbanta de la sine si te va usura. Si apoi, cu cat mai zeloase si mai aprige sunt inclestarile, cu atat mai aproape este sfarsitul luptei si pacea.

N-ai putere sa incepi? Roaga-te. Domnul iti va trimite. Inconjoara-te de gandul primejdiei de a ramane in patimi si astfel te vei smulge din intunericul lor, spre lumina eliberarii de ele. Dar, mai ales, marturisindu-ti neputinta in fata Domnului, stai si bate la usa milostivirii Sale, chemandu-L in ajutor. Iti va veni ajutor! Domnul va cauta spre tine si lumina ochilor Sai iti va arde autocompatimirea si iti va aprinde ravna de a te inarma cu barbatie impotriva patimilor. Iar daca Domnul este cu noi, cine-i impotriva noastra?

Doamne, incepatorul nevointei, Cel ce ne-ai insufletit cu ravna de a porni nevointa luptei cu patimile, Tu insuti la-ne putere sa rezistam in lupta, ca sub semnul Crucii Tale sa luptam lupta cea buna, privind catre Tine, Incepatorul si Plinitorul credintei noastre, Cel ce prin Cruce ne-ai randuit mantuire si ne-ai daruit viata prin ea!

c. Crucea predarii de sine in voia lui Dumnezeu

Cel de-al treilea fel al crucii mantuitoare pentru noi este crucea predarii de sine in voia lui Dumnezeu. Va voi spune si despre ea vreo doua vorbe, pentru ca invatatura intreaga imi depaseste puterile. Pe aceasta cruce se ridica crestinii cei mai desavarsiti. Ei sunt cei ce o cunosc si ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg si cu putere. Cum ar putea altii sa vorbeasca asa? Dar nu se poate sa o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo doua patimi si linistindu-se cat de cat de framantarea lor dinauntru, sa creada ca a facut deja tot ce trebuie si se asteapta de la crestini.

Nu, nici in aceasta situatie nu a facut inca totul. Chiar si cel ce s-a curatat pe deplin de patimi nu a facut inca cea mai importanta fapta crestina, ci doar s-a pregatit pentru ea. Daca te-ai curatat de patimi, preda-te, curat, ca jertfa curata si neprihanita lui Dumnezeu, caci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihanitului.

Priveste Golgota. Acolo, crucea talharului intelept este crucea curatirii de patimi, iar Crucea Domnului este crucea jertfei curate si neprihanite. Ea este rodul predarii in voia lui Dumnezeu - neconditionata, deplina, fara intoarcere.

Ce L-a urcat Cruce pe Mantuitorul nostru? Aceasta predare de sine in gradina Ghetsimani! Domnul nostru Iisus Hristos se ruga sa treaca de la El paharul acesta, dar iata cum rosti hotararea definitiva: "Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Mt. 26, 39).

De la cuvantul "Eu sunt" cad cei ce venisera sa-L lege. Dar apoi tot ei il leaga. De ce? Pentru ca El insusi se legase mai inainte, predandu-Se in voia lui Dumnezeu. Sub Cruce, intreaga faptura se cutremura si mortii inviau, iar El statea nemiscat pe Cruce, caci isi predase duhul lui Dumnezeu.

Astfel sunt toti cei ajunsi la masura barbatului desavarsit, cei ce au atins masura varstei plinirii lui Hristos. Acestia sunt cu totii, ca sa spunem asa, rastigniti pe crucea voii lui Dumnezeu. Pe ea este tintuita orice miscare voluntara a lor, orice gand si orice dorinta. Sau, mai bine zis, pe acestea din urma, in intelesul si sub forma lor obisnuita, nici nu le mai au: tot ce este al lor a murit pentru ei, fiind jertfit voii lui Dumnezeu. Mana lui Dumnezeu este cea care ii misca, inspiratia lui Dumnezeu, care, pecetluindu-se in inima lor printr-un mod numai de ei cunoscut, le determina toata activitatea.

Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre sine, exprima astfel aceasta stare: "M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20). Imediat ce s-a rastignit impreuna cu Hristos - el, apostolul, barbatul desavarsit - a incetat sa mai traiasca prin el insusi si Hristos a inceput sa traiasca in el. Sau a trecut intr-o stare despre care scrie asa in alta parte: "Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti, si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa (Fii. 2, 13).

Aceasta este culmea desavarsirii crestine, la care este omul in stare sa ajunga. Ea este inceputul starii viitoare, de dupa inviere, cand Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul in toti. De aceea, toti cei ce s-au invrednicit sa atinga ceasta stare se pun adesea in contradictie cu toate randuielile vietii pamantesti si ori sufera prigoane si chinuri, ori devin si sunt considerati nebuni intru Hristos, ori se retrag in pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vietii lor exterioare, launtrul lor este unul: sunt uniti cu Dumnezeu, traind in inima numai cu Dumnezeu. Numai prin El, Unicul, traiesc si lucreaza, ascunzandu-se in cea mai adanca si mai tainuita tacere, intr-o totala lipsire de orice miscare.

Se spune ca sus, la limita atmosferei noastre, se opreste orice miscare a stihiilor pamantesti. Acolo troneaza linistita numai stihia universala. Acesta este modelul celor rastigniti impreuna cu Hristos, care au incetat sa mai traiasca prin viata lor si au inceput sa traiasca numai in Hristos sau, altfel spus, al celor care s-au urcat pe crucea predarii in voia lui Dumnezeu, singura care le da valoare si lucreaza in ei, respingand orice socoteli si actiuni personale.

Nu mai am nimic sa va spun despre aceasta. Si pe acestea vi le-am spus numai ca sa va sugerez unde se afla sfarsitul, unde trebuie sa fim si sa ajungem si pentru ca, stiind, sa intelegeti cu totii ca, orice ati avea sau ati face bun, sa-l socotiti drept nimic, daca nu ati ajuns pana la aceasta inaltime a vietii duhovnicesti, care ne-a fost menita si care este asteaptata de la noi.

Multi cred ca viata crestina este la fel ca si alte feluri de a trai; nu este asa. Ea incepe prin pocainta, se continua prin lupta cu patimile si se incheie prin rastignirea impreuna cu Hristos a omului launtric curatit de patimi si prin cufundarea in Dumneeu. "Ati murit - spune Apostolul - si viata voastra este ascunsa cu Hristos intru Dumnezeu" (Col. 3, 3). Aici, totul se savarseste inlauntru, este nevazut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar constiintei si lui Dumneeu. Cele din afara sunt aici nimic. Desigur ca ele sunt un ambalaj cuviincios, dar nu sunt un martor hotarator si, cu atat mai putin, nu le nasc pe cele dinauntru. Atat de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decat superbul ambalaj al unui mormant plin de oase!

Stiind acestea, sa stam, fratilor, pe Golgota, in fata crucilor, si sa incepem sa ne masuram cu ele si pe ele cu noi, fiecaruia care i se potriveste. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului, este modelul acelor purtatori de cruce care sufera necazuri si privatiuni exterioare.Tocmai v-am spus inainte pe cine reprezinta talharul cel intelept rastignit, si pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se lupta cu patimile, iar Domnul, pe barbatii desavarsiti, rastigniti prin predarea in voia lui Dumnezeu.

Dar crucea talharului celui rau pe cine reprezinta? Pe aceia care lucreaza patimilor. Patimile ii chinuiesc, ii sfasie, ii rastignesc de moarte, nedandu-le nici o bucurie si nici un fel de speranta. Dupa aceste semnalmente, masoara-te cu fiecare dintre aceste cruci si, dupa ele, afla cine esti: Simon Cirineul, talharul cel intelept sau cel ce il imita pe Domnul Hristos, sau talharul cel rau, din pricina patimilor ce te consuma?

Asa cum te vei gasi, asa sa-ti astepti sfarsitul. Voi adauga numai: scoateti-va afara din minte cum ca am putea, pe calea unei vieti tihnite, sa devenim cei ce se cuvine sa fim intru Hristos! La crestinii adevarati, daca au cate o mangaiere, aceasta este cu totul intamplatoare; trasatura cea mai definitorie a vietii lor o formeaza suferintele si durerile, launtrice si din afara, de voie si de nevoie.

Prin multe suferinte se cuvine sa intram in imparatie, inclusiv in cea launtrica. Primul pas facut aici - frangerea voii dinspre rau inspre bine, alcatuind inima pocaintei - se reflecta intr-o durere de moarte pricinuita ranei produse de frangerea voii, care va sangera, apoi, pe toata perioada luptei cu patimile si care se va inchide abia dupa dobandirea neprihanirii, care il ridica pe crestin pe crucea impreuna-rastignirii cu Hristos, in voia lui Dumnezeu. Totul este suferinta, durere, stramtorare. Putem spune ca tihna este semnul drumului gresit, iar suferinta, cel al drumului drept.

Cugetand la aceasta, bucurati-va, purtatori ai crucii! Iar voua ce va pasa, cei se stati in tihna si in mangaieri? Cuvantul lui Avraam catre cel bogat este in pilda despre Lazar si bogatul nemilostiv. Aici va mangaiati, iar altii sufera pentru Hristos si pentru sfanta Sa Lege; iar in cealalta lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mangaia, iar cei ce s-au mangaiat vor suferi.

Voi spuneti, de obicei: "Ce, nu avem voie nici macar sa ne distram sau sa ne permitem vreo placere?". Faceti intai ce este mai important, iar apoi permiteti-va si aceasta. Unii n-au alte treburi decat: azi sa mearga la un bal, maine la teatru, poimaine la plimbari, apoi la lecturi si la conversatii mondene si la fel de fel de alte distractii, trecand de la unele placeri la altele. Iar la ce este mai important, la cum sa ajunga ceea ce trebuie sa fie fiecare crestin, nici nu se gandesc.

Ce fel de roade sa astepti de la o astfel de viata? Credeti ca raportarea noastra launtrica la Dumnezeu, prin Hristos, va creste de la sine, indiferent de aceste neoranduieli din afara?! Cum sa creasca? Arde oare lumanarea in vant? Se plineste, oare, viata de la otrava? Nu.
Daca vrei sa-ti fie bine, lasa mangaierile, porneste pe drumul crucii si al pocaintei, mistuieste-te in focul rastignirii de sine, caleste-te in lacrimile frangerii inimii si vei deveni aur sau argint sau piatra pretioasa si, la timpul potrivit, vei fi luat de Stapanul ceresc pentru infrumusetarea prea-luminoaselor si prealinistitelor Sale lacasuri. Amin !
http://www.biserica-sfantulvasile.ro/despre-purtarea-crucii.