Toată nădejdea voastră să v-o puneţi în Domnul

La Domnul Dumnezeu toate sunt cu putinţă - nu numai să vindece un bolnav deznădăjduit, dar şi un mort să-l învieze. De aceea, toată nădejdea voastră să v-o puneţi în Domnul Dumnezeu, Care şi pentru voi, şi pentru toţi oamenii are multă milă. Pe cel ce nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu, pe acela Dumnezeu îl ajută în toate.

Folosul nostru vine nu din cantitatea cuvintelor, ci din calitatea lor. Uneori se vorbeşte mult, dar nu ascultăm nimic, iar alteori auzim un singur cuvânt şi el rămâne pentru toată viaţa în memorie.

Cum sa ne rugam ?

Ca si cum ar fi fost judecata lui Iisus si El ar pleca cu ai Sai alesi, iar tu ai ramane pe veci osandit la iad. Si tu acum te rogi la El, din toata trairea si simtirea ta, in nadejdea ca te va auzi. Asa sa te rogi !

Iar ca sa te auda, in seara aceasta, sa incerci din toate puterile tale sa nu mai pacatuiesti, nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gandul. Tu incearca si zi asa 
,, Doamne, eu nu pot, Tu insa poti ! Ajuta-ma !

(Sfântul Antonie de la Optina, Ne vorbesc Stareții de la Optina, Editura Egumenița, Galați, 2007, p. 241)

CEL MAI TERIBIL PACAT - INVIDIA ( PIZMA )

 Nu este alt păcat mai rău care desparte pe om de Dumnezeu şi de oameni ca zavistia (pizma), această boală este mai grea şi decât iubirea de argint. 

Pentru că iubirea de argint atunci când dobândeşte bani se bucură. Iar zavistnicul când altul păgubeşte şi-şi pierde munca lui atunci se bucură şi facere de bine socoteşte nenorocirile şi pagubele altora.

Dar ce este alta mai rea decât aceasta? Că răutăţile lui nu le cercetează iar din binele altora se topeşte şi lipseşte pe sine de a nu merge în rai nici în lumea aceasta n-are nici un bine. 

 Căci în ce chip mănâncă cariul lemnul şi molia lâna, aşa şi zavistia de tot şi sufletul şi oasele oamenilor celor zavistnici, care mai răi sunt decât fiarele şi dracii, că fiarele au pentru treaba hranei sau de noi fiind întărâtate se pornesc cu mânie. Iar oamenii zavistnici, când le face cineva bine ca şi cum le-ar face vreo strâmbătate la fel, dracii spre noi oamenii sunt nemilostivi şi amar vrăjmaşi iar spre ceilalţi draci care sunt tovarăşii lor au dragoste.

Iar zavistnicii fug de adunarea şi de vorba cea firească şi nici mîntuirea lor nu o poftesc pentru că se zice că zavistia nu ştie a cinsti ceea ce este de folos, unii ca aceştea pururea se află plini de tulburare şi de mâhnire şi sufletele lor merg la iad că nu este alt păcat mai rău decât zavistia, adică decât pizma, pentru că preacurvarul se alege cu ceva dulceaţă şi apoi în scurtă vreme se curăţeşte de păcat că îmbătrâneşte sau se îmbolnăveşte şi acelea îl opresc şi se pocăieşte şi se mântuieşte, iar zavistnicul mai înainte de cel ce se zavistuieşte, el pe sine se munceşte şi se pedepseşte şi nu părăseşte păcatul niciodată şi se face ca porcul ce se tăvăleşte în gunoi şi se aseamănă cu diavolul, că în ce chip diavolul se bucură de pierzarea şi stricăciunea noastră aşa şi cel ce zavistuieşte pe alţii, când li se întâmplă vecinilor câte o pagubă sau alt rău, atunci se veseleşte şi se odihneşte pentru primejdiile altora şi binele altora îl are cu răul său şi în ce chip rîmele se hrănesc din gunoaie aşa şi zavistnicii aceştia cu primejdiile altor oameni se-ngraşă şi sunt împreună şi vrăjmaşi şi luptători firii omeneşti, pentru că ceilalţi oameni când văd o vită necuvântătoare întristându-se când e înjunghiată le pare rău, iar zavistnicii când văd pe cineva că li se face bine, ei se fac fiare sălbatice şi de răutatea zavistiei lor le piere firea şi li se îngălbenesc obrajii şi tremură ca şi Cain.

Ce alt rău va fi mai mare ca această ameţeală şi nebunie? Spune-mi frate ce tremuri aşa şi te roşeşti? Ce rău ţi s-a făcut ţie ticăloase? Că s-a făcut fratele tău slăvit şi strălucit ţi s-ar cădea să te bucuri şi să slăveşti pe Dumnezeu, căci vezi trupul cel asemenea ţie parte luminoasă şi strălucită.

Ce zici, că prin mine ar vrea Dumnezeu să se slăvească. Bucură-te dar îmbogăţindu-se şi sporind fratele, că se slăveşte iarăşi Dumnezeu prin tine, că deşi a fost vrăjmaş şi potrivnic, iar Dumnezeu printr-însul s-a slăvit, s-ar cădea să faci pentru aceasta pe vrăjmaşi prieteni, iar tu faci pe prieten vrăjmaş. De vreme ce Dumnezeu se slăveşte prin norocul aceluia, dar tu în ce chip arăţi pe Dumnezeu ca împărat al aceluia pentru facerea de bine?

Drept aceia zic că de-ar face cineva măcar semne şi minuni, sau curăţenia fecioarei s-o aibă sau postire sau mâinile să şi le-ntindă spre milostenie, sau jos pe pământ să doarmă, încât pentru aceste bunătăţi să ajungă să fie tocmai ca îngerii şi să aibă patima zavistiei unul ca acela este mai păcătos şi mai pângărit decât toţi păcătoşii.

Că de vreme ce ai iubi pe cei ce ne iubesc n-avem mai multă plată ca păgânii, dar cel ce-i urăşte pe cei ce-l iubesc pe el şi-l zavistuieşte, unde va sta ticălosul? Că deşi decât războiul este mai rău zavistnicul. Pentru că cel ce dă război dezlegându-se pricina certei a încetat războiul, iar zavistnicul niciodată nu se face prieten nimănui şi în ce chip cel ce năpăstuieşte nu năpăstuieşte ci se năpăstuieşte, aşa şi cel ce ponegreşte pe vecinul lui, pe sine se dă şi se sinucide, iar de vom face la toţi binele şi nouă ne facem binele.

Pentru că de vom vedea pe cineva că este rău nu cum că nu a suferit nimic acela, ci încă şi multă plată are de la Dumnezeu, pentru că nu cel ce pătimeşte răul ci cel ce face răul este vrednic muncii şi pedepsei dacă nu va da la aceia pricină de hulă cum se cade, însă nu este cu putinţă să zică de toţi odată rău de nu-şi va aduce el pricinile asupra lui. Drept aceia mulţi din acestea cad la deznădăjduire şi la neruşinare. Măcar de ai şi avut strâmbătate de la aceia, dar tu pentru ce-ţi faci ţie strâmbătate? Nu ştii că cel ce dă rău pentru rău îşi înfinge cuţitul în sine? Pentru aceia de vei vrea să-ţi foloseşti ţie, aceluia să-i faci bine, şi către cel ţi-a făcut strâmbătate în acest fel că măcar de ai şi grăit rău nu eşti în vrăjmăşie.

Drept aceea nu zice rău de altul niciodată, că să nu te pângăreşti pe sine şi să-ţi dai sufletul muncii, nici să amesteci balega cu tină ca să faci cărămizi, ci împleteşte cununi de garoafe şi de alte flori mirositoare, nici nu scoate balegă (necurăţie) din gura ta, ca gândacii, că cei ce batjocoresc şi necinstesc pe alţii întâi ei dobândesc împuţiciunea şi putoarea. Drept aceea pe cel ce este batjocorotor şi grăitor de cuvinte împuţite, toţi îl urăsc, toţi se scârbesc de el ca de gândaci şi ca de nişte lipitori ce se hrănesc în gunoi.

Iar pe omul cel bun care are gură curată, ca pe un mădular al lor şi ca pe un frate bun îl au toţi fraţii, că cine i-a făcut strâmbătate dreptului Abel, fără numai zavistia lui Cain? Nu l-a făcut mai curând să fie trimis în mâinile lui Dumnezeu, deşi nevrând şi el avea cu sine mii de răutăţi şi a murit moarte rea.

Cine i-a făcut stricăciune lui Iacob? Isav fratele lui pizmuindu-l dar Iacob nu era plin de tot binele? Şi Isav a fost gonit de la moşia lui şi umbla în străinătate având numai pe vicleşug şi pe zavistie soţie.

Ce i-au făcut feciorii lui Iacob lui Iosif cel prea frumos deşi până la sânge de moarte au ajuns? Nu mureau aceia de foame? Şi erau cuprinşi aceia de toate nevoile iar Iosif cel zavistuit se făcea împărat a tot Egiptul drept aceea şi tu oricare ai fi aceasta să ştii, că cu cât îl zavistuieşti atât de mari bunătăţi îi faci celui pe care îl zavistuieşti, iar pe tine te faci vrednic de atâtea munci împreună cu dascălui tău diavolul.

Pentru că Dumnezeu este cunoscător de inimi şi toate le vede, ori de vor fi bune ori de vor fi rele şi când vede pe cel ce-i fac alţii strâmbătate că rabdă cu mulţumire, atunci îl face pe acela mai bun decât ceilalţi iar pe cei ce fac strâmbătăţi îi munceşte că de munceşte pe cei scumpi şi nemilostivi, cu mult mai vârtos va munci pe cei zavistnici şi asupritori.

Ce-ţi pare rău frate pentru binele fratelui tău? S-ar cădea să ne pară de cei ce pătimesc rău, dar nu de cei ce sunt la bine, pentru că curvarul are oarece dulceaţă şi de aceea păcătuieşte la fel şi hoţul are ca motiv sărăcia. Dar tu ce zavistuieşti ce răspuns ai să dai? Nici un răspuns, numai pagubă şi răutate mai rea, că de vreme ce Hristos porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri; şi noi să urâm pe cei ce ne iubesc pe noi, ce seamă vom da lui Dumnezeu? Diavolul numai zavistuieşte pe oameni iar nu pe diavoli, iar tu fiind om zavistuieşti pe oameni.

Mare păcat este zavistia fraţilor şi noi de cela ce-l bântuieşte un drac necurat ca acesta şi aşa îl face ca nici un bine să nu aibă la dânsul pentru că se zice, că zavistic nu ştie a cinsti ceia ce este de folos. Această patimă a zavistiei o avea împăratul Saul, avea drac şi când îl apuca, chema pe David de citea psaltirea şi fugea dracul şi dacă se tămăduia, iarăşi încerca să-l ucidă pe făcătorul lui de bine.

Şi de veţi vrea să vă povestesc, câte mii şi mii de faceri de bine i-a făcut David lui Saul şi câte răutăţi i-a făcut Saul lui David ascultă. Evreii aveau război cu cel de neam străin Amalic şi aveau frică mare şi multă şi nimeni nu cuteza să intre în luptă ci îşi aştepta fiecare moartea în toate zilele. Atunci David s-a dus de la oi la oaste ca să vadă războaiele şi să se bată şi mulţi îl opreau să nu meargă mai vârtos fraţii lui şi tocmai împăratul Saul văzând tinereţea lui. Iar David văzând pe războinicul barbar Goliat, semeţindu-se în uciderile lui şi-n vitejie, se aprinse inima lui lui David, se repezi asupra războinicului, dădu împăratului îndrăznire mai multă înainte de luptă şi de biruinţă şi zise împăratului, nu te întrista domnul meu pentru războinicul acesta, că eu voi merge de-i voi tăia capul”, precum l-a şi tăiat.

Pentru această biruinţă şi acest bine mare nu era cineva vrednic să ia stema de pe capul lui Saul şi s-o puie pe capul lui David? Şi încă tot nu i-ar fi făcut cinstea deajuns ce I se cădea. Iar David şi viaţa şi împărăţia a dăruit-o lui Saul, dar să vedem şi facerile de bine şi darurile. Căci dacă a tăiat capul viteazului şi luând biruinţa şi prăzile se-ntoarse şi se duse la oile lui pe care le păzea, atunci au ieşit fetele din cetatea Ierusalimului în întâmpinarea împăratului când venea cu oastea lui şi jucând ziceau; “Saul a biruit mii iar David zeci de mii”. Adică Saul să aibă mii iar David zeci de mii. Aceste laude ale lui David dacă le auzi Saul, pizmuia şi se urgisea foarte mult asupra lui David şi de atunci încerca să-l omoare. Acest fel de răutate este zavistia, că multe ori face şi ucidere, nu pofteşte să vadă cu blândeţe binele şi scopul sau sănătate vecinilor lui că se arde de zavistie văzând binele pe care-l au ceilalţi fraţi.

Şi ascultă şi altă istorie veche că împăratul Gherarei pentru multă vreme zavistuind, că vedea ţarinile şi semănăturile lui Avraam în toate zilele sporindu-se şi se temea şi pururea îl gonea de pe locul lui şi zice Scriptura că a semănat Isac în pământul acela şi a avut mult orz. Văzut-ai iubire de cinste a lui Dumnezeu spre robul său? Văzut-ai mare facere de bine care i-a făcut la prietenul său? Dar să vedem şi pizma şi zavistia împăratului cum a fost. Du-te de la noi din hotarele noastre că te-ai făcut mai tare decât noi. Şi adevărat mai tare era că avea ajutorul lui Dumnezeu cu el.

Unde alungi dar pe cel drept? Nu ştii că oriunde va merge este şi Dumnezeu cu dânsul? De-l vei alunga să meargă şi-n pustiu şi acolo şi mai strălucit decât tine se va arăta, căci Dumnezeu de multe ori întocmeşte pentru împotrivirile potrivnicilor, a căruia este slava în vecii vecilor. Amin.
Sfântului Ioan Gură de Aur
sursa https://www.ioanguradeaur.ro

Zavistnicul

Zavistnicul are ochiul rău, care pizmuiește cele bune. Fiind pizmuitor și uitând de propria mântuire, nu țintește decât un singur lucru: vătămarea celui pizmuit; dacă cineva l-ar numi pe zavistnic demon și fiară, n-ar greși; cei care zavistuiesc și uneltesc sunt mai răi până și decât fiarele; căci acelea se aruncă asupra noastră, fie pentru că au nevoie de hrană, fie pentru că au fost asmuțite, aceștia însă de multe ori, chiar și atunci când li se face bine, se poartă cu binefăcătorii lor ca și când ar fi fost nedreptățiți de ei.

Zavistuitorul nu urmărește decât un singur lucru: să-și împlinească dorința, fie că va fi pedepsit, fie că va fi nimicit. Ochiul celui ce pizmuiește zămislește suferințe: trăiește pururi alături de moarte, îi socotește pe toți a fi dușmani, chiar și pe cei care nu l-au nedreptățit cu nimic.

Sfântul Nectarie din Eghina, manastireasuruceni.md

† RUGACIUNEA PARINTELUI ARSENIE BOCA de dimineata2

Rugăciunea Părintelui Arsenie Boca

"Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi, toată ziua, să mă lepăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac şi astfel, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Preasfântului Tău nume să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul pe cer, că nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci iată păcătuiesc în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric.

 Patimile au pus tină pe ochii minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind în noi inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţă în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai mila de noi şi pune foc temniţei, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt.

 Căci Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea rămân neputincioase.

Doamne, Cel ce vii în taină, ai mila de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtăm noi prin păcatele noastre.

 Ci luminează lumina Ta peste noi, ca să vedem lumină prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viaţa Ta. Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ţie! Amin".

Războiul duhovnicesc sau calea spre desavarsire 

Lumea duhovnicească - nevăzută

  Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).

După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.

Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea 3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: "Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte".

Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.

II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.

III. Direct de diavoli.

Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:

a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.

Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti...

Caracteristicile războiului cu diavolii

Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale războiului nevăzut:

1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. In timpul acestei vieti pământesti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.
Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: "Războiul este permanent si întotdeauna este nevoie ca ostasii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem".

2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare spune că: "Diavolii sunt necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită si uzează fără scrupule de toată forta si viclenia de care dispun".
Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află sub conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omenesti. Trebuie să stim un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Intr-un citat al învătăturii Bisericii noastre se spune că "Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor". Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce si scăparea din ea" (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispititi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. "Dacă cineva nu se face de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui".

3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice: "Inmultindu-se razboaiele se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai râvnitori". In vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe noi însine si atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.

0 altă "calitate" a diavolilor este aceea de clevetitor si bârfitor. Cleveteste pe om în fata lui Dumnezeu (lov 1,9-11) si în fata semenilor săi. Despre acest lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în Cer între răzvrătitul Lucifer si ceilalti îngeri si despre căderea tagmei luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci si pe oameni (Apoc. 12,7-10). Iată ce izvor nesfârsit de răutate este diavolul, care nu se mărgineste numai a ispiti pe oameni, ci merge si-i cleveteste înaintea lui Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă si înversunată. Pentru aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi însine lăsându-ne păcăliti, întindem mâinile prietenoase si facem pact cu diavolii.

4. Războiul diavolilor este înversutat si nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în atacurile sale asupra noastră, el se mânie si se sălbăticeste mai tare. Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacati de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp cât ei se vor împotrivi si se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu diavolul este stăruitor si necontenit, iar diavolul foloseste toată viclenia sa, uzează de toate armele si uneltele sale.
Sfântul Teodor Studitul spune că "Diavolul umblă ca un leu ce răcneste, căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Si nu-i ajunge atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel vesnic".
Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată de oameni. Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare). Orice dorintă a noastră spre viata duhovnicească face pe Sfintii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli "ucigasi de oameni", căci ce altceva înseamnă săvârsirea păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului nostru semintele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul si seamănă zâzaniile sale, semintele răului. Si astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine si rău. Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om si de a ne robi neîncetat, fără de milă. "In sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui veac,împotriva duhurilor răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati toate armele lui Dmnnezeu, ca să puteti sta împotrivă în ziua cea rea si, toate biruindu-le, să rămâneti în picioare" (Efes 6,11-13). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har. Supuneti-vă deci lui Dumnezeu. Stati împotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va apropia si El de voi" (Iacob 4,6-8).

Războiul celor trei cete diavolesti cu crestinii

Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui si a trupului (Efes. 11,2; VI,12), cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele trei cete diavolesti luptă pe crestinii care se nevoiesc, actionând asupra celor trei puteri sufletesti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională).
Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă din putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iutimii îi corespunde a doua ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Acesti diavoli pot să fie biruiti de oamenii care întorc cu bărbătie puterea mânioasă asupra vrăjmasilor nevăzuti. In sfârsit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor rationali (arhiconi) îsi trimit atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta cunoasterii (filozofia, teologia, imaginatiile) si îi îndeamnă la făurirea de idei contrare lui Dumnezeu. Pentru că însesi momelile lor, gândurile insuflate iau forma de gânduri înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau intelectual al cuvântului. Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea, pământul si văzduhul.

 Cele trei cete diavolesti

  Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri si căzând din imaterialitatea lor, au căpătat o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe care le lucrează si de care sunt îmbibati. "Pierzând diavolii bucuria duhovnicească-îngerească, pătimesc si ei voluptatea pământească, la fel ca si oamenii, prin deprinderi si patimi trupesti" (Sfântul Grigorie Sinaitul).
Din această cauză si sufletul omenesc, zidit după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, rational si gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc si nesimtitor duhovniceste si aproape fără de minte, iar prin plăcerile de lucrurile materiale nu mai cunoaste pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele si păcatele prefac firea si schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format si cele trei cete diavolesti:

I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate si băloase, care actionează ca niste lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli plutesc în puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în oceanul băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire si se bucură de umezeala plăcerilor nerationale. Ele ridică asupra omului valuri de gânduri de întinăciune.

II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mâniosi, care este mânioasă si răzbunătoare, ca niste fiare mâncătoare de trupuri, ca niste câini care ling sânge si se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuintă puterea mânioasă a oamenilor.

III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor rationali-arhiconi, care sunt cei mai apropiati slujitori ai satanei si se ocupă în special cu interpretarea eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare si subtiri, ca niste duhuri aeriene si actionează asupra puterii rationale, contemplative a sufletelor omenesti, aducând în mintile oamenilor ereziile, filozofiile înalte, nălucirile, vrăjitoriile... Uneori se arată în chipuri de păsări si de îngeri (2 Corinteni 11,14) ca să amăgească pe crestini (Pilocalia VII, p. 143).

Ceata diavolilor poftelor

 Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva crestinului, care se roagă în inimă, ca unul ce-si are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la buric a omului. El aruncă asupra crestinilor puterea arzătoare a săgetilor sale, având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă si umplându-l de necurătii. Apoi îl aprinde cu desfrânări si plăceri păcătoase.
Dar cum sunt războiti crestinii de acesti diavoli? Ei le insuflă oamenilor gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare si băutură, de iubire de bani si somn peste măsură, fiind ajutati în ispitele lor de poftele si păcatele oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânati, betivi...
Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavolesti sunt propovăduitorii patimilor trupesti: regizori, actori, scriitori, cântăreti, care prin filme, cărti, reviste, casete si videocasete ispitesc pe crestini ca să-i prindă în mrejele lor. Acest soi de diavoli pot fi alungati cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Impărtăsanie, participarea regulată la Sfânta Liturghie, ascultare de duhovnic si muncă binecuvântată.

Ceata diavolilor mâniei

Puterea mânioasă pe care o are crestinul pentru a lucra fapta bună crestină si pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura si distrugerea aproapelui.Acesti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii, invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor împotriva firii, răzbunării...
Când muncim fizic si efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o avem în acele momente îi luptă si îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si a Bisericii si ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă si agresiuni asupra aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca puterea mânioasă pe care o avem în acele momente si Harul lui Dumnezeu să izgonească pe diavoli de la noi si de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri si cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si aproapelui.

Când suntem mâniosi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul se îndepărtează si mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici ortodoxe, aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât si prin ceilalti. Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu prin rugăciune si muncă binecuvântată, prin iertare si dragoste sfântă crestină, smerindu-ne în ispite.

Ceata diavolilor rationali (arhiconi)

 Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava desartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea si sinuciderea. Satana este "teologul iadului" si se ocupă în mod special cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi. Diavolii rationali sunt foarte puternici si actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.

Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor, ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îsi formează propria lor credintă sectară, eretică, atee. Insusi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta Scriptură, interpretate gresit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l(Matei4,3-10).
 Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul 1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă - dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu, mintea catolicilor se va lumina si smeri si vor fi alungati diavolii rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală si adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta Scriptură după dorintele si păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11 Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este si faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.

Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoti si diaconi) luminează prin învătătura de credintă ortodoxă mintile oamenilor si alungă duhurile diavolesti ale necredintei si ale celorlalte păcate.

Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile si Bibliile sectare, întunecă mintea credinciosilor si strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea si nesupunerea fată de ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii si crestinii ortodocsi primesc binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu si astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii si schismaticii primesc putere de a propovădui de la diavolii arhiconi. De aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu discutăm cu ereticii, pentru a nu primi în mintea noastră duhurile diavolesti ale lui Antihrist.

Cuvântul scris se materializează pe hârtie, dar se transmite prin duh. De aceea, primind sau citind o carte sau o Biblie sectară vom primi duhurile lui Antihrist în sufletele noastre si astfel vom avea gânduri de necredintă, erezie si hulă în mintea noastră. Odată cu cartea eretică primim si duhurile arhiconice, care, prin citit, pătrund în mintea noastră. Mintea omului, când îsi fixează atentia asupra unui obiect, intră în interactiune cu acel obiect. Citind, de pildă, o carte, noi stabilim legătura sufletească cu autorul ei si cu cei care au citit sau citesc în acel moment acea carte. Dacă autorul cărtii este un crestin cu viată sfântă, care după mutarea sa din această viată a ajuns la fericirea cea vesnică, sufletul cititorului are parte de bucuriile cele duhovnicesti. Dacă, dimpotrivă, scriitorul este un om păcătos, iar cărtile lui descriu păcate (desfrânare, betie, homosexualitate, crime, tâlhării, necredintă, erezii), cititorul are părtăsire cu duhurile diavolesti, care l-au ajutat pe scriitor să scrie si să răspândească o astfel de carte.

Citind cu binecuvântarea preotului Sfânta Scriptură si scrierile Sfintilor Părinti, vom avea părtăsire harică cu Dumnezeu si cu Sfintii Săi. Iar înăltându-ne prin citit la gândurile si sentimentele sfinte ale sfintilor, ne vom sfinti. In acelasi timp, sfintii care au scris cartea se roagă în Cer, la Dumnezeu, pentru noi si prin harul lui Dumnezeu ne binecuvântează.

Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătosi, pentru că ne putem molipsi de păcatele lor. De fapt, o carte se alege si se cumpără după poftele sufletesti. De exemplu, omul desfrânat va fi atras de literatură, muzică si filme desfrânate. Duhul desfrânării actionează de la producător la distribuitor, la vânzător si apoi la cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul care caută să cumpere o carte se uită în vitrină, iar vânzătorul îi arată sufleteste duhurile necurate pe care le au cărtile. Când dorinta păcătoasă sau sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite vânzătorul, atunci cumpărătorul va dori să cumpere cartea, care va fi însotită de duhurile ei. Tot astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărti eretice, atee, a unei casete eretice, atee, sau a unei videocasete.
Pentru că omul păcătos vrea să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, independent de vointa lui Dumnezeu, adică să devină un dumnezeu (un învătat), dar fără de Dumnezeu, el va fi inspirat si condus de diavol. Tainele dumnezeiesti se descoperă omului pe măsura cresterii lui duhovnicesti, a smereniei, a dobândirii darului Duhului Sfânt. Cu cât omul, prin credintă si fapte bune, se uneste cu Hristos prin Duhul Sfânt, el cunoaste tainele lui Dumnezeu, dobândeste putere si har, pe care le foloseste numai pentru fapte bune, potrivit cu vointa lui Dumnezeu.
Or, demonii, pentru că au apartinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngeresti, sunt initiati, într-o măsură sau alta, în tainele existentei. Prin acestea ei încearcă să-i supună pe oameni, atrăgându-le atentia si interesul pentru ei, prin dezvăluirea unor taine "ale cunoasterii" si înzestrându-si discipolii cu capacităti supranaturale. Omul, posedând aceste cunostinte magice, tainice, ajunge în stare să influenteze oamenii si stihiile naturii, devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu această putere. Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot crea nimic, ci numai distrug. Tocmai de aceea, discipolii diavolilor aduc pe pământ elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi înconjoară, ducând la distrugerea lumii materiale. Acest lucru ni-l mărturiseste si Scriptura (Facerea 6,5-7).

Oamenii mândri sunt atrasi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici, schismatici si atei. Sufletul lor mândru nu poate primi darul smereniei si al dragostei dumnezeiesti, ci duhul mândriei, al slavei desarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al mâniei... Tot diavolii rationali sunt cei care insuflă printre crestini si monahi duhul neascultării, al cârtirii si al nesupunerii fată de ierarhia bisericească.
Conducătorul necredincios al unei tări se află sub dominatia unei căpetenii de diavoli arhiconi si este un luptător împotriva dumnezeiestii Biserici Ortodoxe, a crestinilor ortodocsiajutând pe cei care răspândesc în tară învătăturile diavolilor arhiconi (atei, eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă libertate păcatelor (avorturile, homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile...).

Atacurile diavolilor rationali sunt puternice si rapide. Mintea crestinilor, dacă va fi prinsă de acesti diavoli cu greu se poate smeri, ca să facă voia lui Dumnezeu cea sfântă. Acesti diavoli ispitesc în special pe intelectuali. Diavolii arhiconi se îndepărtează numai atunci când ne smerim cu ajutorul Duhului Sfânt.
Cele trei mari puteri sufletesti ale omului (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională), dacă sunt desfigurate prin păcate, devin slujitoare demonilor. Dar tot prin aceste trei puteri sufletesti, sfintite si întărite de darul Duhului Sfânt, putem să luptăm si să biruim pe demoni.

Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în mintile oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă îsi are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le seamănă în gândurile oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se veseleste în necurătii si în dulceata întinăciunilor. Ceata diavolilor mâniosi se bucură în defăimări, mânie, tulburare si necaz, iar ceata diavolilor rationali se desfătează cu mândria, slava desartă, erezia, filozofia. Deci, cele trei cete diavolesti nu-i luptă pe toti oamenii la fel, ci în functie de vremuri, locuri si după om.

Diavolii se ajută si se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită rânduială între ei. Oamenii care se luptă de exemplu să stăpânească puterea lor poftitoare si reusesc să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolii poftitori, vor fi luptati apoi de ceata diavolilor mâniosi, adică vor trece de la pofte la mânie, ură, zavistie. Cei care se luptă cu puterea mânioasă si cu diavolii mâniosi si biruiesc cu ajutorul harului dumnezeiesc, vor fi luati în primire de diavolii rationali, având semănate în mintea lor tot felul de gânduri eretice, filozofii si vedenii.
De asemenea, trebuie să stim că nu toti dracii sunt la fel de sălbatici si că nu toti au aceeasi putere. Puterea cu care luptă diavolii pe crestini creste de la ceata duhurilor poftitoare la ceata duhurilor mânioase si apoi la ceata duhurilor rationale, care au puterea asupra maselor de oameni prin conducători eretici, învătători eretici, vrăjitori si masoni. Vrăjitorii, astrologii si bioenergeticienii, ajutati de căpeteniile de diavoli arhiconi, au putere asupra maselor de oameni prin televiziune, radio, presă, muzică, filme, cărti... Insă trebuie să ne aducem aminte că în lupta noastră cu fiecare ceată diavolească si cu slujitorii ei umani primim putere corespunzătoare de la Dumnezeu, ca să biruim.
  Bioenergiticienii si natura energiilor prin care lucrează

Djuna, "marea bioenergiticiană" din Rusia, este de origine asiriană, iar mama ei, tatăl si bunica au practicat vrăjitoria.

Ce spun bioenergeticienii despre propria lor persoană? Iuri Tarasov afirmă: "Sunt vrăjitor de generatia a patra". Intrebat fiind despre generatiile de vrăjitori, el a răspuns: "Bioenergeticianul este un vrăjitor de generatia întâia. El nu poate face nici a zecea parte din ceea ce face un vrăjitor de generatia a patra. La ultimul congres al vrăjitorilor, care s-a tinut în Spania, la magia albă si magia neagră s-au mai adăugat două culori, magia rosie si magia verde".
Bioenergicitianul Kaspirovski, apărând la televiziune în data de 24 noiembrie 1989, după miezul noptii, a citit din cartea sa de magie neagră. Caracterul demonic al sedintelor sale de vindecare prin televiziune a fost depistat de cercetările medicale întreprinse asupra celor ce au urmărit emisiunile sale: din 2015 elevi, la 93% se remarcă ticuri obsedante, reactii isterice, fenomene de halucinatii si tulburări psihice, dovada evidentă că sunt stăpâniti de duhuri necurate, 42% din pacienti cad în somn hipnotic în urma sedintelor televizate. Multi copii intrau în somn hipnotic, se prăbuseau în stare de catalepsie numai văzând imaginea lui Kaspirovski. Ceea ce demonstrează că elevilor li s-a distrus mecanismul de protectie psihologică. Mai mult, după sedinte a fost nevoie ca multi copii să fie spitalizati, cu diferite tulburări neuro-psihice.

Sunt unii bioenergeticieni care merg la Biserică. Insă scopul lor principal este de a se alimenta cu energiile divine dumnezeiesti. Ei stau cu ochii larg deschisi si mâinile răschirate, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe care o radiază Sfânta Icoană. Dumnezeu însă binecuvântează pe cel ce se smereste si nu pe cel care vrea să-I "ia" din energia Sa necreată.
Sursa astrologilor
Astroloaga Svetlana a declarat că ea alcătuieste horoscoape, ca nimeni altul în lume, tocmai datorită contactului cu "învătătorul mondial ceresc Ashtar" (informatii pe care le primeste de la el). In acest caz este evident contactul direct al astroloagei cu demonii, care o ajută să facă horoscoapele. Căci diavolul cunoaste foarte bine situatia Universului.
De asemenea, diavolii pot face observatii directe asupra caracterului oamenilor. Duhurile necurate încearcă să organizeze multe din cele ce se petrec în lume si, fireste, îsi cunosc tinta pe care o urmăresc.

Din acestea rezultă unele coincidente între prezicerile horoscopului si realitate. Svetlana a parcurs succesiv toate treptele initerii magice rituale în "Stiintele oculte". Cunostintele le-a căpătat de la bunicul ei, care i-a lăsat după moartea sa si un diavol care s-o ajute. Cei care urmăresc calea initierii în stiintele magice spun că se petrece si o schimbare a psihicului, a duhului si a trupului. Se produce o totală alchimie a corpului si se schimbă conceptia despre lume si viată.

http://www.sfaturiortodoxe.ro

Si dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?

Se spune în Evanghelie: „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află." Contemplăm zidirea omului şi măreţia gândului lui Dumnezeu de a-l mântui pe om pentru veşnicie. Cum se împacă acestea cu faptul că puţini află calea cea îngustă care duce la viaţă? Versetul pe care l-am citat ne spune oare că puţini se vor mântui şi mulţi se vor pierde? Iar dacă este aşa, atunci cum se potriveşte aceasta cu măreţia gândului lui Dumnezeu pentru om?

Dacă vă spun ce credea Părintele Sofronie despre aceasta, probabil că vă va duce la deznădejde, aşa cum şi pe mine mă duce uneori la deznădejde. El mărturiseşte că a trăi creştineşte este cu neputinţă, creştineşte se poate numai muri. Aceeaşi idee o întâlnim şi la Sfântul Apostol Pavel care spunea că moare în fiecare zi pentru ca Hristos să rămână viu înlăuntrul său. De asemenea, Părintele obişnuia să-l citeze pe Sfântul Siluan care zicea: „Dacă nu ne iubim vrăjmaşii, suntem încă departe de duhul mânturii."

Aceste cuvinte nu sunt deloc uşor de purtat, dar ele sunt foarte adevărate: ca şi creştini nu putem trăi în această lume, putem numai să murim. Dar tocmai aceasta şi încercăm să facem în fiecare zi, până la ultima noastră suflare: să păzim poruncile, să „gustăm" puţină moarte în ne voinţa noastră de a le împlini. Sfântul Apostol Petru spune: „Judecata lui Dumnezeu începe de la casa lui Dumnezeu; şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?" Dacă noi suntem casa lui Dumnezeu, nu vom scăpa de această judecată, ci neapărat vom trece prin grele ispite. Insă, precum adevereşte acelaşi Apostol, atunci când trecem prin focul ispitelor, aceasta nu este ca să pierim, ci pentru ca Duhul slavei lui Dumnezeu să Se poată odihni peste noi.

Vă voi spune acum şi ceva mai încurajator. Este adevărat că prin darul desăvârşit al lui Dumnezeu întreaga viaţă a Fiului Său, adică judecata care a avut loc în viaţa Fiului Său, ar trebui să se repete în propria noastră viaţă. Dar chiar dacă primim de la Dumnezeu numai un mic dar, întrebuinţându-l cu înţelepciune, acesta ne va uni cu Trupul Bisericii şi cu Capul Trupului, adică cu Hristos. In acest chip, vom deveni părtaşi întâi ai vieţii Capului Trupului şi apoi ai darurilor mădularelor puternice ale Trupului lui Hristos, care sunt sfinţii. Aşadar, oricât de mic ar fi darul nostru, dacă îl păstrăm şi îl ocrotim, Dumnezeu ne va pune „credincioşi peste multe". Dacă păstrăm cu sfinţenie ceea ce este puţin, Dumnezeu ne va covârşi cu darurile Lui cele bogate. Prin micul nostru dar ne vom împărtăşi de marile daruri ale sfinţilor. De aceea se cuvine ca în tot ceea ce facem să adăugăm o fărâmă de iubire. Atunci când vorbim despre ceva sau despre cineva, să adăugăm un strop de dragoste, să fim mărinimoşi, vorbind frumos despre fratele nostru, chiar mai mult decât este el vrednic. La fel se cuvine să facem şi atunci când ne gândim la ceva sau la cineva: să nu uităm să adăugăm acea fărâmă de iubire. Aşadar, dacă în tot ce facem, în tot ce spunem şi în tot ce gândim adăugăm o fărâmă de dragoste, atunci, treptat, vom moşteni marea dragoste care se revarsa din Crucea si Invierea lui Hristos.

Arhim. Zaharia Zaharou