joi, 28 aprilie 2016

Pilde si povestioare ortodoxe cu talc A doua sansa


PILDE CRESTIN ORTODOXE CU TALC





Mă supăr doar când vreau eu - Pilda numărul 1

Un călugar era irascibil. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu: "Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?". Dumnezeu i-a răspuns: “Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”. Călugărul s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: "Mă supăr doar când vreau eu". Şi aşa a scăpat călugărul de supărare.



Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci - Pilda numărul 2

La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat: "Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc". Părintele a întrebat-o: "Şi nu te rogi?", la care ea a grăit: "Mă rog, cum să nu mă rog". "Şi cum te rogi?". "Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: "Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă". Atunci când spăl rufe spun din nou: "Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată". Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte". Femeia l-a întrebat în final: "Părinte, o fi bună rugăciunea asta?", iar părintele Paisie i-a spus asa: "Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!".


Nevoia de Dumnezeu - Pilda numărul 3

Un elev s-a plâns într-o zi profesorului său că nu-L întâlneşte pe Dumnezeu. Profesorul i-a răspuns: "Dacă îţi vei spune că ai nevoie de El, atunci Îl vei întâlni pe Dumnezeu". Elevul nu a înţeles mesajul, motiv pentru care, într-o zi, pe când se aflau în faţa unui râu, profesorul i-a cerut copilului să stea cu capul sub apă. Când acesta a ieşit, profesorul l-a întrebat de ce nu a stat mai mult. Atunci copilul i-a răspuns: "Pentru că simţeam nevoia să respir". Profesorul i-a răspuns: "Când vei simţi nevoia după Dumnezeu, la fel de puternic precum cea pentru respiraţie, atunci Îl vei întâlni pe Dumnezeu".



" Te caut, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu " – Pilda numărul 4

În miezul unei nopți de primăvară, un tânăr creștin-ortodox, care se ruga în fața unui altar, în genunchi, lângă câteva icoane și cărți sfinte, într-o cămăruță mică foarte sărăcăcioasă, atât de umilă, încât avea o gaură mare în tavan şi era neîncălzită și neelectrificată, printre lacrimi, aprinzând 7 lumânări, deznădăjduit din cauza faptului că niciodată nu L-a putut simți pe Dumnezeu, deși dintotdeauna L-a căutat, a început să se roage timid: „Doamne, dacă într-adevăr exiști, permite-mi să Te simt, să Te întâlnesc, să Te găsesc; Doamne, vorbește-mi!” Afară a început să plouă; picăturile de ploaie acompaniau suav o pasăre, care s-a oprit din zbor în dreptul ferestrei camerei băiatului, cântând, însă băiatul nu a auzit-o. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”!
Neauzind nimic, tânărul s-a rugat iar: „Doamne, vorbește-mi!” Și pasărea a ciocănit de trei ori geamul, atât de puternic, încât sunetul a răsunat în toată cămăruța lui, dar băiatul nu a ascultat-o. Era prea concentrat să audă doar ce considera el ca trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oară.
Cu durere în suflet tânărul a murmurat în tihnă: „Doamne, Te implor, vorbeşte-mi!”. Vântul a început să bată lin, afară, părând a fi o adevărată simfonie, la pătrunderea lui printre crăpăturile ferestrei măcinate de trecerea timpului, dar băiatul nu i-a dat importanţa cuvenită, ci l-a tratat cu ignoranță. Se aștepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia oară!
Stingând 3 lumânări, trist, tânărul a spus cu voce parcă lipsită de viaţă: „Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”. Pasărea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brăzdat toată bolta cerească, dar tânărul nu a observat măreția lui. Dumnezeu, astfel, i s-a „arătat”!
Nedumerit, tânărul a început să strige fierbinte, printr-o rugă lăuntrică: „Doamne, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te miros!”. O floare de pe icoana Sfintei Treimi a căzut lângă genunchii băiatului, iar nectarul ei s-a împrăştiat pe hainele lui. El, însă, nu i-a perceput mirosul îmbietor. Aştepta altceva. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „mirosit”.
Stingând încă 2 lumânări, tânărul continuă să converseze cu Dumnezeu: „Până când mă vei lăsa zadarnic, să Te chem, oare vrei puțina credinţa-n Tine să mi-o pierd? Doamne, vreau să Te întâlnesc, să Te găsesc, să pun mâna pe Tine, să Te ating!”. Prin gaura din tavanul cămăruţei sale, dintr-un stup, din podul casei, veni pe aripile aerului o albină şi se puse pe umărul drept al băiatului, dar el a lovit-o cu mâna stângă; a gonit fragila insectă. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „atins”!
Apăsat de o profundă povară, pe băiat l-a cuprins somnul, dar în ultimul moment a apucat să stingă încă o lumânare și să mai spună câteva cuvinte, înainte să adoarmă: „Doamne, Doamne, Doamne, lasă-mă să Te gust!”. Adormi, gemuit fiind lângă altar, cu capul sub candela care ardea pâlpâind. O picătură de untdelemn din candelă s-a scurs ușor și a căzut pe obrazul lui. S-a prelins și a ajuns în gura băiatului. Pulsul inimii lui s-a accelerat, iar tânărul s-a trezit având în gură un gust dulce parfumat, dar nu l-a simțit, pentru că s-a grăbit să se pună în pat, pentru a-și continua somnul. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „gustat”!
Ajuns în pat şi continuându-şi somnul, băiatul a avut un vis: S-a visat pe el însuşi, în faţa altarului, în genunchi, vorbind cu Dumnezeu, şi spunându-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te întâlnesc, nu Te găsesc, cred că nu exişti, sau dacă exişti m-ai părăsit, nu mă mai iubeşti”. Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic. Dintr-o dată un înger frumos foarte, a apărut stând lângă singura lumânare, care încă mai ardea, şi i-a spus, privindu-l: „Băiatule, eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile oamenilor dreptcredincioși şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt. Am fost trimis la tine de Cel Preaînalt. Nu te teme! Eu îţi voi spune ce-mi este îngăduit, iar tu vei păstra toate cuvintele mele în inima ta. Binecuvântează-l pe Dumnezeu, slăveşte-L şi cunoaşte slava Lui; mărturiseşte înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru tine. Dar ce a făcut El pentru tine, în această noapte? La toate rugăciunile ţi-a răspuns, dar tu nu ţi-ai dat seama. De ce? Nu ţi-ai lăsat inima și trupul să-L simtă pe Dumnezeu, doar pentru că mintea ta nu a înţeles felul în care El ţi s-a făcut cunoscut. L-ai fi simţit dacă ai fi avut iubire și credinţă puternice, în inimă și suflet, pentru că cel care iubeşte și crede în El, cu adevărat, nu are cum să nu-L simtă, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut îndoieli și, mai mult decât atât, ai îndrăznit chiar să ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, băiatule, dar, chiar şi așa, tu nu le-ai înțeles. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu, însă, este mare. Priveşte către icoana Sfintei Treimi”. Tânărul, vizibil uimit de cuvintele Sfântului Înger, se uită către icoană. O voce blândă şi-a făcut simţită prezenţa, rezonând din spatele icoanei, care era total învăluită într-un nor de lumină albă-aurie: „Fiule, îi zise vocea, nu te teme, Eu ştiu demult că inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am părăsit. Să nu crezi că aş putea să te uit vreodată, că aș putea să te părăsesc. Lângă tine stă mereu unul dintre îngerii Mei, la fiecare pas al tău. Să nu te simţi singur niciodată, ai toată dragostea Mea”. Pe băiat îl bufni plânsul. Dumnezeu continuă să-i vorbească: „ Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fii plăcut Mie, căci cine se apropie de Mine trebuie să creadă că Eu exist şi că Mă fac răsplătitor celui care Mă caută „. Dar ce este credința, Doamne, întrebă băiatul, căci eu am trăit tot timpul cu senzația că am credință în Tine?! „ Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Altfel spus este încrederea sau crezarea în ceva nevăzut ca și cum ar fi văzut, şi dorirea şi sperarea celor aşteptate ca şi cum ar fi de faţă, ca și cum ar fi primite. Oh, fiule, credința ta în Mine a fost prea mică și nestatornică. Te-ai îndoit de existența Mea. Să știi că dacă aş fi dorit, Eu aş fi putut pur şi simplu să apar în faţa ta, în trecut, pentru a demonstra că exist, însă dacă aş fi făcut acest lucru, tu nu ai mai fi avut nevoie de credinţă. Fericiți sunt cei ce nu au primit nicio dovadă a existenţei Mele, dar au crezut în Mine!
Fiule, există o mulţime de dovezi cu privire la existenţa Mea. Biblia, Cuvântul Meu, spune: „ Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă „ (Psalmul 19:1, 2). Aşadar, minunăţiile naturii demonstrează existenţa Mea, tocmai de aceea Eu ţi-am trimis pasărea, albina, fulgerul...; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat ție, dar tu nu te-ai așteptat la o altfel de revelație, tocmai de aceea nici nu le-ai luat în seamă. Nu Mă poți vedea, înțelege, fiule, pentru că Eu locuiesc în lumină neapropiată. Pe Mine nu M-a văzut niciun om, niciodată, nici nu M-a înțeles. A încerca să Mă vezi, să Mă înțelegi, să Mă atingi, îți este și îți va fi întotdeauna cu neputință. Acum știi că Eu exist, însă. Credința ta prea mică în Mine s-a transformat în convingere. Cunoaşte-Mă și vorbește despre Mine prin antinomie, pe cale apofatică și pe cale catafatică. Calea apofatică înseamnă să Mă cunoşti prin negaţie, evitând să gândești și să spui ceva despre Mine, din toate ce nu pot fi gândite și spuse. Eu sunt necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea raţiunii, căile Mele sunt necercetate şi nepătrunse. Calea catafatică înseamnă să recunoști și să susții existenţa Mea prin afirmaţii: Dumnezeu este bun, atotputernic, înţelept, milostiv și așa mai departe. Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică Cel viu, Singurul, dar în trei ipostasuri: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Care lucrez în creaţia Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise, în rugul aprins, Mă fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce există şi am creat numai de natură pozitivă, căci nu Eu am creat răul, dar sunt de necunoscut în fiinţa Mea. Prin opera Mea, Eu pot fi numit creator, dar prin fiinţa Mea nu am nume grăit, pentru că sunt de negrăit. Apropie-te întotdeauna de Mine, în mister divin, fiind mulţumit să Mă întâlnești şi să realizezi, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a Mă înţelege. Te iubesc!”.
Vocea şi norul de lumină aurie dispărură. Îngerul Rafael a zâmbit, a stins ultima lumânare aprinsă, cea de-a șaptea, şi, îndată, visul băiatului a luat sfârșit.
Era dimineaţă! Trezit din somn, tânărul şi-a adus aminte de visul pe care l-a avut și se simţea pe deplin fericit că Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spălat pe faţă, s-a îmbrăcat şi a început să facă metanii în faţa altarului, în semn de recunoștință. Era convins de existența Celui pe Care l-a căutat mult timp și pe Care l-a întâlnit tot de atâtea ori, însă fără să realizeze. În timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisă, deşi tot timpul era închisă, pentru că așa obișnuia să o lase. S-a oprit, şi a început să citească: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44, 45, 48; 6:19-21; 7:21). Emoțiile l-au invadat. O lacrimă i s-a scurs din ochiul drept, gâdilându-i și umezindu-i pielea uscată. A închis gentil Biblia, a pus-o pe altar, şi a deschis fereastra, ca să admire frumuseţea dimineţii. O adiere de vânt l-a mângâiat. A închis fereastra şi, din nou, a observat Biblia deschisă. A luat-o în braţe şi a început să citească: „”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30, 31). Uluit de ce a citit, a închis Biblia, a pus-o pe altar şi a plecat afară, contemplând la cele citite. Ajuns afară un gând îi tot reverbera insistent în minte: „întoarce-te în camera ta, degrabă, întoarce-te”. S-a întors şi a observat pentru a treia oară consecutiv Biblia deschisă. S-a pus în genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se întâmpla, şi a început să citească: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale „ (Matei 16:24-27). Un fior cald l-a traversat din cap până în picioare. Atunci a înţeles că Dumnezeu a făcut în așa fel, încât Biblia să se deschidă în numele Sfintei Treimi, ca el să citească unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-și da seama ce să facă mai departe cu viaţa lui.
Emoţionat fiind, negăsindu-şi cuvinte de slavă, ca să-L laude pe Dumnezeu, a închis Biblia şi a deschis-o la întâmplare, pe la sfârşit, sperând că va găsi acolo cuvintele prin care să-și poată arăta recunoștința față de nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu; şi le-a găsit, cu îngăduița Lui: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsa 4:11).
Din acel moment băiatul și-a predat inima în mâinile lui Dumnezeu și, ducând o viață bineplăcută Lui, s-a mântuit ajungând în Raiul în care ceata sfinţilor îngeri şi a arhanghelilor, cu toate cereştile puteri, Îl laudă pe Dumnezeu, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta ".


sursa http://romanidiaspora.blogspot.com




Despre dobandirea Harului
(Sf. Serafim de Sarov )


"Adevaratul tel al vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant. Negutatoriti cu acele virtuti care va dau cel mai mare castig. Strangeti capital din castigurile binecuvantate ale Sfantului Har si depuneti-le la banca vesnica, care va va aduce pentru fiecare rubla duhovniceasca dobanda nu de 4 sau 6%, ci de 100%, si de nenamarate ori mai mult. Daca, de pilda, rugaciunea si privegherea va da mai mult har, rugati-va si privegheati. Daca va da mai mult har postul, postiti. Daca milostenia va da mai mult har, atunci faceti milostenie.




La fel ganditi-va pentru fiecare alta virtute care se face intru Hristos. Asa sa negutatoriti duhovniceste cu virtutile. Si dupa ce dobanditi in felul asta Harul Sfantului Duh, sa-l impartiti tuturor celor ce au nevoie de el, luand exemplu de la lumanarea aprinsa. Aceasta desi arde cu lumina pamanteasca, aprinde de la ea si alte lumanari, lumineaza si alte locuri, fara ca lumina ei sa se micsoreze."

"Stiti ce inseamna a dobandi bani? Dobandirea Duhului Sfant este asemenea. Stiti foarte bine ce inseamna a dobandi in sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obisnuiti este sa adune sau sa faca bani; cat pentru nobilime, se adauga primirea de onoruri, distinctii si alte recompense pentru serviciile aduse stapanirii.








Dobandirea Duhului Sfant este de asemenea un capital, dar datator de har si vesnic, si se obtine pe cai foarte asemanatoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social si temporal. Dumnezeu Cuvantul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieste viata noastra cu o piata, iar lucrarea vietii noastre pe pamant, o numeste negot. El spune tuturor: "Negutatoriti pana ce voi veni" ( Luca 19: 13), "rascumparand fiecare ocazie, caci zilele sunt rele." ( Efeseni 5:16).






Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tau fa astfel incat sa primesti binecuvantarile ceresti, prin bunuri pamantesti. Bunurile pamantesti sunt fapte bune facute din dragoste pentru Hristos, ce pogoara harul Preasfantului Duh asupra noastra."





("Despre dobandirea Duhului Sfant" ) Sf. Serafim de Sarov 


“ A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat. " "Atenţie la duhul întristării, căci aceasta dă naştere la toate relele. 
O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului.
 Uneori duhul cel rău al întristării pune stăpânire pe suflet şi îl lipseşte de umilinţa şi bunătate faţă de fraţă şi dă naştere la repulsie faţă de orice conversaţie. Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceştia se află la originea tulburării sale şi nu înţelege că pricina tulburării sale se află într-însul. Sufletul plin de întristare şi parcă scos din minţi este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc sau să răspundă cu umilinţa la întrebarile ce i se pun." "Trupul este robul, sufletul este stăpânul. Şi de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci când trupul este slăbit şi extenuat de boli; căci în acest fel patimile slăbesc şi omul devine normal. Dar boala trupească în sine este ceva născut din pricina patimilor. Înlătură păcatul şi boala va pleca." 

,,Tăcerea te ajută să-şi limpezeşti cugetul şi să te aduni la rugăciune, iar înfrânarea te învaţă să devii liniştit." "Sufletul vorbeste in timpul rugaciunii, dar la pogorarea Duhului Sfant trebuie sa ramanem intr-o tacere desavarsita, pentru a asculta limpede si cu intelegere toate cuvintele vietii vesnice pe care El se va milostivi atunci sa ni le spuna." 

„Sufletul trebuie alimentat, hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu, iar din această lectură vine iluminarea minţii.

 Cine citeşte Sfânta Scriptură primeşte în sufletul său o căldură care, în singurătate, dă naştere la lacrimi“ 

„Nu trebuie să ne asumăm nevoinţe ascetice dincolo de puterile noastre, ci să încercăm să ne facem trupul prieten credincios şi vrednic de practicarea virtuţilor. Să fim înţelegători faţă de neputinţele şi imperfecţiunile noastre sufleteşti. 
Să avem răbdare cu noi, aşa cum avem şi faţă de alţii. Dar să nu trândăvim, ci să ne silim spre îmbunătăţirea firii noastre“. „M-am predat pe mine însumi adevăratului Doctor al sufletelor şi al trupurilor, Domnului nostru Iisus Hristos, şi Preacuratei Sale Maici. Dăruiţi-mi, de dragul Domnului, cunoscutul remediu (Sfânta Euharistie)."

 “Orice faptă bună facută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decat oricare ne aduce rugaciunea, pentru că ea este oarecum la îndemâna noastră ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfant”. ,,Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“ "Stiti ce inseamna a dobandi bani? Dobandirea Duhului Sfant este asemenea. Stiti foarte bine ce inseamna a dobandi in sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obisnuiti este sa adune sau sa faca bani; cat pentru nobilime, se adauga primirea de onoruri, distinctii si alte recompense pentru serviciile aduse stapanirii. Dobandirea Duhului Sfant este de asemenea un capital, dar datator de har si vesnic, si se obtine pe cai foarte asemanatoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social si temporal. Dumnezeu Cuvantul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieste viata noastra cu o piata, iar lucrarea vietii noastre pe pamant, o numeste negot. El spune tuturor: "Negutatoriti pana ce voi veni" ( Luca 19: 13), "rascumparand fiecare ocazie, caci zilele sunt rele." ( Efeseni 5:16). Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tau fa astfel incat sa primesti binecuvantarile ceresti, prin bunuri pamantesti. Bunurile pamantesti sunt fapte bune facute din dragoste pentru Hristos, ce pogoara harul Preasfantului Duh asupra noastra."

 preluare text "Despre dobandirea Duhului Sfant" Sfantul Serafim de Sarov 
sursa  http://saraca.orthodoxphotos.com

Pogorarea la iad a Mantuitorului si vamile vazduhului

  Unde se afla sufletul imediat dupa despartirea sa de trup? Ce semnifica a treia zi, a noua zi si a patruzecea zi? In ce interval de timp trece sufletul vamile vazduhului si cand are loc judecata particulara? 
Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi dupa moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roaga in acea zi pentru cei morti.



Citeste cartea aici http://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Nicodim%20Mandita%20-%20Calea%20sufletelor%20in%20vesnicie.%2024%20de%20vami%20ale%20vazduhului%20(1).pdf

Pogorârea la iad a Mântuitorului are ca temei neotestamentar mărturia Sfântului Apostol Petru, care precizează în prima sa epistolă că Hristos „a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Pt. 3, 18-19).

Învăţătura despre pogorârea Domnului Hristos la iad este este menţionată în al V-lea articol de credinţă din Simbolul Apostolic şi din cel Atanasian, precum şi în Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Acest adevăr dogmatic a intrat, de asemenea, și în cultul liturgic ortodox. Astfel, la încheierea Proscomidiei, precum şi la intrarea cu Cinstitele Daruri (Vohodul cel mare), preotul rosteşte, în taină, rugăciunea: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, Acela ce eşti necuprins” (Liturghier).Apoi, la Utrenia Învierii Domnului, cântăm: „Una era Dumnezeirea lui Hristos în iad și în mormânt și mântuirea noastră, acelor ce cântăm: Izbăvitorule, Dumnezeule, bine ești cuvântat” (Penticostar, Utrenia Învierii Domnului, cântarea a VII-a).
Această coborâre a lui Hristos la Iad cu sufletul îndumnezeit sau cu sufletul unit cu Dumnezeu s-a petrecut îndată după răstignirea şi punerea în mormânt a trupului Domnului Hristos, în timpul celor trei zile și trei nopți, cât a stat cu trupul în mormânt, între răstignire și înviere (Mt. 16, 21). Despre această perioadă de timp a vorbit Mântuitorul zicând: „Precum Iona a fost în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului, trei zile și trei nopți” (Mt. 12, 40).

Sfântul Chiril al Alexandriei, pornind de la textul de mai sus al Sfântului Apostol Petru (I Pt. 3, 18-19), afirmă: „Sufletul lui Hristos care fusese unit cu Logosul divin s-a coborât la iad; și folosindu-se de puterea dumnezeiască și de stăpânirea divină s-a arătat și duhurilor de acolo. ... Cuvântul lui Dumnezeu (Logosul),mergând a vorbit cu duhurile (sufletele morților) din închisoare (iad), ca suflet către suflete. Nu spun că Dumnezeirea singură și de sine însăși a Unuia-Născut s-a coborât la iad și a predicat duhurilor de acolo, complet separată de suflet. Căci Dumnezeirea este mai presus de vedere ... precum Unul-Născut a petrecut în trup cu cei care trăiau în trupuri, tot așa sufletelor din iad le-a vorbit sufletul Său (unit cu Dumnezeirea – n.n.), având veșmântul său propriu” (De recta fide ad Theodosium, P. G.LXXVI, col. 1165).

Precum este îndeobște cunoscut, Scriptura învață (Lc. 16, 22-31) că sufletul, fiind nemuritor, își păstrează și după despărțirea de trup toate facultățile sale continuându-și viața dincolo. Până la pogorârea Domnului Hristos la iad, sufletele morților – atât ale celor drepți cât și ale celor păcătoși – de la Adam și până în acel moment, mergeau în același „loc” numit de Apostolul Petru „închisoare”, iar de Sfinții Părinți și de teologi, în general, „iad”. Întrucât raiul fusese închis, iar drepții nu primiseră încă dezlegare de blestemul păcatului strămoșesc, se aflau și ei în această „închisoare”, „împărăție a morților”, cu diferite despărțituri (Lc. 16, 20-31), așa cum și în cer „în casa Tatălui sunt multe locașuri” (In. 14, 2). Însă, chiar dacă sufletele drepților erau ținute acolo în întuneric, aceasta nu constituia pentru ele o mare suferință, nu erau pedepsite acolo, așa cum erau muncite sufletele celor păcătoși. Sufletele drepților erau pătrunse de pace lăuntrică și de nădejdea învierii Domnului (cf. Evr. 11, 35-40).

Părinții Bisericii, într-un glas, mărturisesc că Mântuitorul S-a pogorât la iad și a adresat mesajul mântuirii sufletelor celor răposaţi de la Adam şi până atunci, „duhurilor ţinute în închisoare” (I Pt. 3, 19). Hristos a dus vestea cea bună către toate sufletele, de la Adam până la venirea Domnului, deci nu numai la cei din Vechiul Testament, care au trăit conform voii lui Dumnezeu, ci şi la cei dintre neamuri sau la păgâni(Mt. 8, 10). „Ducând cuvântul credinței la iad, Hristos a extins harul Său la întreaga fire” (Sf. Chiril al Alexandriei,Omilia X Pascalis, P. G. LXXVII, 605D). Domnul s-a coborât la iad cu sufletul, ca să binevestească şi acolo împlinirea profeţiilor mesianice, începutul prăbuşirii puterii diavolului şi a morţii (Efes. 4, 9; I Pt. 3, 18-20; 4, 6), şi ca să se arate şi acelora care n-au crezut în venirea Lui şi L-au respins. Făcând referire la omorârea morții și zdrobirea puterii iadului, condacul din Sfânta și marea Duminică a Paștilor, compus de Sfântul Ioan Damaschin glăsuiește atât de frumos despre acest adevăr: „De Te-ai și pogorât în mormânt, Cela ce ești fără de moarte, dar putereaiadului ai zdrobit și ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilormironosițe: Bucurați-vă! Și Apostolilor pace dăruindu-le, Cela ce dai celorcăzuți ridicare” (Penticostar, Condacul, glasul al VIII-lea, Utrenia din Duminica Învierii).

Chiar dacă toți – drepţi şi păcătoşi – au luat cunoştinţă de venirea şi de opera Lui răscumpărătoare, precum și de propovăduirea Lui acolo, n-au putut beneficia toţi de ea, ci numai cei drepţi. Referința Evangheliei despre drepți nu se mărginește – precum am amintit și mai sus – numai la cei din Vechiul Testament, care au trăit conform voii lui Dumnezeu, căci Hristos Domnul extinde sfera dreptății la drepții din întreaga lume, deci și la cei dintre neamuri, sau păgâni, care deși n-au lege, din fire fac ale Legii (Rom. 2, 14). Aceştia, chiar dacă nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi n-au auzit de Mesia, au cultivat însă virtuţile naturale: credincioșia, dreptatea, înțelepciunea, curajul sau bărbăția, cumpătarea sau înfrânarea, mila, curăția inimii etc. Sfântul Ioan Gură de Aur menţionează în acest sens: „Tirania morţii a fost înlăturată prin Trupul lui Hristos care a devenit nemuritor. Dar aceasta nu înseamnă că au fost iertate păcatele tuturor celor ce au murit înainte de venirea Lui” (Omilia a 36-ala Matei). În acest sens şi Sfântul Chiril al Alexandriei menţionează: „Hristos, mergând cu sufletul în iad, a convorbit ca suflet cu sufletele; pe Care portarii iadului văzându-L s-au spăimântat şi porţile de aramă s-au sfărâmat şi încuietorile de fier s-au rupt. Şi Unul-Născut a strigat cu putere sufletelor care sufereau deopotrivă: «Ieşiţi» … le-a vestit şi celor din iad, ca să-i slobozească pe aceia câţi ar fi crezut, dacă El s-ar fi întrupat mai înainte şi ar fi trăit în vremea vieţii lor”.(Fragmenta in Epistolam I B. Petri,P. G. LXXIV, col. 1013). Continuând, autorul patristic explică și clarifică pentru ce n-au fost izbăviți toți cei din iad, ci numai o parte, adică doar cei drepți: „deci, precum prin venirea Sa în trup Hristos a vorbit cu cei de pe pământ și cei ce au crezut s-au folosit, tot astfel și prin pogorârea la iad, El a slobozit din legăturile morții numai pe cei ce L-ar fi cunoscut și ar fi crezut în El. Căci sufletele care au trăit în idololatrie și în neîngăduite desfrâuri, ca și cum ar fi fost orbite de poftele lor trupești, nu puteau privi spre strălucirea arătării Lui. De aceea nu puteau să recunoască în chip real pe Cel care i-a eliberat pe toți (cei drepți), și Care a propovăduit acolo tuturor, cu iubirea de oameni, dar arătând și dreptatea. Încât cei care s-au depărtat de acest fel de binefacere să se poată acuza ei înșiși că au părăsit pe Ziditorul și Dumnezeul tuturor și au slujit demonilor urâtori de oameni, petrecându-și viața după voia lor” (Ibidem). În Cuvântarea din Sâmbăta cea Mare, Sfântul Ioan Damaschin arată cât se poate de laconic și de limpede cui a folosit această pogorâre a Domnului la iad. „După părerea mea n-au avut de primit de la bunătatea Sa mântuitoare decât acei care pe pământ au dus o viață foarte curată, care au practicat modestia, cumpătarea și castitatea, fără ca totuși să fi primit lumina credinței. Pe aceia, Domnul, care-și întinde peste toți Providența Sa, i-a atras la El; și, proiectând asupra lor razele Sale divine, i-a prins în plasa Lui divină, determinându-i să creadă în El. Căci El Cel milostiv nu putea îngădui, în adevăr, ca ei să fi lucrat în zadar” (Cf. Cazanii ce cuprind în sine Evangheliile tâlcuite ale duminicilor de preste an și cu cazaniile sinaxarului praznicelor împărătești și ale sfinților de preste an, Tipografia cărților bisericești, București, 1911).

Hristos coboară la Iad ca un Împărat, ca un biruitor, vesteşte victoria morţii şi a diavolului şi îi eliberează de acolo pe cei drepţi. Raiul,„patria strămoşească şi părintească, rămăsese închis pentru toţi, după îndepărtarea lui Adam. Acum îl redeschide Iisus, în prezenţa tâlharului, care este primul dintre cei ce au intrat în împărăţia cerurilor”.(Fer. Augustin, Sermo, 104, P. L. XXXIX, col. 2045). DeciDomnul a redeschis raiul şi pentru noi şi a redat neamului omenesc locuinţa veşnică.(Ibidem, 155, P. L. XXXIX, col. 2048). Astfel, drepții au fost scoși prin învierea Domnului, din „întunericul și din umbra morții” (Ps. 106, 10) și aduși la lumina, bucuria, pacea și fericirea raiului deschis.
sursa  http://www.doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/pogorarea-mantuitorului-hristos-la-iad
Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: SUFLETUL DUPA MOARTE


   Oricat de absurda le va fi parand “inteleptilor” nostri ideea vamilor vazduhului, nici ei nu vor scapa de trecerea prin ele. Sf. Teofan Zavoratul


  Cu cateva saptamani inainte de moartea sa, discutand despre Cartea Fa­cerii cu un grup de tineri studenti, Parintele Serafim a inceput prin a intreba:


„De ce trebuie sa studiem o astfel de carte? N-ar fi mai bine sa ne ingrijim doar de mantuirea sufletelor noastre, in loc sa ne gandim la astfel de lucruri – cum va fi lumea la sfarsit sau cum era la inceput? […] Nu este oare mai sigur sa ne ocupam doar cu rugaciunile si sa nu ne mai gandim la subiecte atat de marete?“

Parintele Serafim a dat mai multe raspunsuri la intrebarea aceasta, incheind urmatoarele :„Crestinismul nostru”, a spus el, „este o religie ce ne spune ce urmeaza sa facem in viata vesnica. 


Ne pregateste adica pentru ceva vesnic, care nu tine de lumea aceasta.

 Daca ne gandim doar la lumea aceasta, orizontul nostru ramane foarte marginit si nu vom sti ce urmeaza dupa moarte, de unde venim, 
unde ne ducem, care este telul vietii noastre.

 Cand vorbim despre inceputul lucrurilor sau despre sfarsitul lucrurilor, aflam care este, de fapt, sensul vietii noastre“ .

Trebuie sa avem cunostinta despre firea omului de dinainte de cadere, despre schimbarile suferite de ea dupa cadere si despre capacitatile omului de a intra in legatura cu fiinte duhovnicesti.


„Este trebuinta de o judecata si o deosebire spre a se vadi masura aplecarii sufletului crestinului spre pacat, spre a se vedea ce cumpaneste in el – viata vesnica sau moartea vesnica.

Taramul unde intra sufletul atunci cand paraseste trupul si incepe sa piarda contactul cu ceea ce noi cunoastem drept «realitate materiala» (fie ca aceasta intampla dupa moarte sau intr-o simpla experienta de «iesire din corp») nu este nici rai, nici iad, ci un taram invizibil, foarte apropiat de pamant si numit in diverse feluri: «dupa moarte» sau «planul Bardo» (Cartea tibetana a mortilor), «lumea spiritelor» (la Swedenborg si in spiritism), «planul astral» (in teosofie si la marea majoritate a ocultistilor), Scena a II-a (Monroe) – sau, in limbaj ortodox, vazduhul cel de sub cer, unde salasluiesc duhurile cazute, lucrand spre amagirea oamenilor pentru osanda lor vesnica. 
Aceasta nu este «lumea cealalta» care il asteapta pe om dupa moarte, ci doar partea invizibila a lumii acesteia, pe care omul trebuie sa o strabata pentru a ajunge in lumea cu adevarat «cealalta» a raiului sau a iadului. 
Pentru cei care au murit intr-adevar si sunt condusi de ingeri in afara vietii pamantesti, acesta este taramul unde incepe judecata particulara in «vamile vazduhului», unde duhurile vazduhului isi vadesc adevarata fire si vrajmasia fata de om; pentru toti ceilalti, nu este decat taramul amagirilor demonice aflat in stapanirea acestorasi duhuri.
 Fiintele contactate in acest taram sunt intotdeauna diavoli, fie ca sunt invocati prin practici mediumnice sau alte practici oculte, fie ca sunt intalniti in decursul experientelor de «iesire din corp». 
Ei nu sunt ingeri, pentru ca acestia salasluiesc in ceruri si doar trec prin taramul acesta ca trimisi ai lui Dumnezeu. 
Nu sunt nici suflete ale mortilor, pentru ca ele salasluiesc in rai sau in iad si doar trec prin taramul acesta indata dupa moarte, in drumul lor spre judecata faptelor din viata aceasta.

Singurul martor ocular care, fără să aibă dreptul, a trăit coborârea Sfintei Lumini în interi­orul Mormântului lui Iisus Hristos.





 „Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”. 
De multă vreme, căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. 

Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunză­toare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească nevăzut de nimeni venirea Sfintei Lumini.

Monahul grec Mitrofan s-a născut în anul 1900 în localitatea Kerasunda din Pont. În 1921, în perioada genocidului locuitorilor din Pont de către turci, a fost omorâtă toată familia lui. El însuşi, la vârsta de 21 de ani, a fost prins şi trimis la închisoarea din Ntigiampakir, unde prizonierii lucrau la minele de cupru. 
Cei mai mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte din pricina mâncării infectate şi a condiţiilor mizerabile de trai.
După câteva luni de şedere în temniţă, Părintele Mitrofan a reuşit să evadeze. Fără patrie şi familie, singurul scop al vieţii sale era să reuşească să ajungă viu la Ierusalim, ca să se închine la Mormân­tul lui Hristos.

Timp de mai multe săptămâni, a călătorit descult prin munţi, ca o sălbăticiune, ascunzându-se de oameni. Îndreptându-se spre sud, a ajuns la localitatea Alep din Siria, de acolo a mers la Beirut, în Liban, după care, mergând zile întregi paralel cu ţărmul, a ajuns la portul Haifa din Palestina. Peregrinarea lui s-a încheiat la 1 noiembrie 1923, când a ajuns la Ierusalim, unde şi-a împlinit făgăduinţa sa la Sfântul Mormânt.

Doi ani mai târziu, în 1925, a fost tuns în monahism şi a fost rânduit păzitor al Sfântului Mormânt de către Patriarhul Damian I. 
În această calitate, a participat la ceremonia Sfin­tei Lumini de la Paştile anului 1925. Vreme de multe luni l-a chinuit nedumerirea şi îndoiala cu privire la natura minunii. 

Credinţa lui se clătinase şi se întreba dacă într-adevăr este vorba despre o minune adevărată. Răspunsul la întrebarea sa a venit câteva luni mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1926, când a reuşit să se ascundă în podul Sfântului Mormânt, de unde putea să urmărească tot ceea ce se petrecea în interiorul lui.

Cele pe care le-a trăit în acea zi, le-a povestit după 55 de ani, la Paştile anului 1980, preotului cipriot Sava Ahilleos, care le-a consemnat în scrierea sa: Am văzut Sfânta Lumină. În acel an, părintele Mitrofan avea 80 de ani şi număra deja 56 de ani neîntrerupţi de păzitor al Sfântului Mormânt.

Aşa cum el însuşi a mărturisit, când era tânăr de 25 de ani, fusese stăpânit de o dorinţă nestăpânită de a vedea cu ochii săi cele ce se petreceau în înteriorul Mormântului în clipa când cobora Sfânta Lumină.

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”.

De multă vreme, căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunză­toare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească nevăzut de nimeni venirea Sfintei Lumini.

În Vinerea Mare a anului 1926, la miezul noptii, Părintele Mitrofan pune în aplicare planul său îndrăzneţ. La ora 00:30 a cerut de la un ajutor de al său să-i aducă o scară ca să controleze candelele ce erau atârnate sus.
 După ce a urcat în podul Mormântului, a spus ajutorului să ia scara, motivând că va coborî de acolo printr-o săritură atunci când va termina controlul.

Însă Părintele Mitrofan a rămas în ascunzătoare toată noaptea. Ceasurile care au urmat au fost martirice, aşa cum povesteşte el însuşi, deoarece a în­ceput să fie stăpânit de o frică nemaicunoscută. 
Învinovăţiri şi mustrări de conştiinţă îl chinuiau pentru ceea ce a îndrăznit să facă.

„Am început să mă prihănesc pe mine însumi”, spunea el, „pentru ceea ce am făcut şi pentru hotărârea mea lipsită de maturitate... Toată lumea crede, numai tu, Mitrofane, nu crezi.”

Vreme de 12 ceasuri a rămas nemişcat şi tăcut. Avea cu el numai puţină apă şi o mică lanternă, pe care a folosit-o la ora 11 dimineaţa, când Mormântul a fost pecetluit şi el a rămas singur în întuneric.

După o oră, potrivit tipicului, la ceasul al doisprezecelea din zi, uşa Mor­mântului a fost despecetluită şi, mai târziu, a intrat patriarhul grec.

Fragmentul care urmează descrie cele care se săvârşesc după intrarea patriarhului, exact asa cum le descrie Părintele Mitrofan:

„Atunci am desluşit chipul patriarhului, care s-a plecat să intre în Mor­mântul dătător de viaţă. Exact în acea clipă, când agonia mea ajunsese la o înfricoşătoare încordare nervoasă în mijlocul tăcerii mormântale, în care îmi auzeam şi răsuflarea, am auzit deodată un şuierat uşor. 
Semăna cu suflare uşoară de vânt. Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină al­băstruie a umplut tot sfinţitul loc al dătătorului de viaţă Mormânt... 

Câtă frică şi cutremur nu mi-a pricinuit acea Lumină albăstruie, în care Îl vedeam clar pe patriarh, de pe faţa căruia curgea transpiraţia… Şi, ca şi cum ar fi fost luminat de acea Lumină, a început să citească rugăciunile… 
Şi îndată Lumina albăstruie a început să se preschimbe într-o Lumină albă, ca aceea a Schimbării la Faţă a lui Hristos. În continuare acea Lumină albă s-a preschimbat într-o sferă luminoasă ca soarele, care a rămas nemişcată deasupra capului patriarhului. Apoi l-am văzut pe patriarh ţinând mă­nunchiurile cu 33 de lumânări. 
Şi ridicându-şi încet mâinile în sus, s-au aprins dintr-odată sfânta candelă şi cele patru mănunchiuri de lu­mânări. În acea clipă a dispărut sfera luminoasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi trupul îmi ardea în întregime.”

Aceasta este istorisirea Părintelui Mitrofan referitoare la fapta îndrăzneaţă pe care a întreprins-o în acea Sâmbătă Mare a anului 1926. 
Este singurul martor ocular care, fără să aibă dreptul, a trăit coborârea Sfintei Lumini în interi­orul Mormântului lui Iisus Hristos.


(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 251-254)

Sursa: articol preluat integral de pe http://www.doxologia.ro

Puterea de a ierta pă­catele prin Duhul Sfânt.




  Prin marea jerfa a lui Hristos, crestinii au dobandit acest nepretuit dar, al iertarii pacatelor, prin spovedanie,  al botezului, etc.

Iisus a investit apostolii cu acest dar, al Harului Duhului Sfant, care mai apoi sa transmis slujitorilor Domnului, preotilor.

 Deci dragii  mei, cum vreti  sa nu gresiti voi in viata, daca nu stiti calea cea buna, voia Domnului in ceea ce va priveste ? 


Preotii, prin intermediul acestui mare dar, va pot da sfat in toate problemele si suferintele voastre . Cum sa nu-ti doresti un adevarat prieten care sa te sfatuie cu cele bune ? 

Poate oare cineva de pe acest pamant sa-ti dea sfat mai bun decat insusi  duhovnicul, slujitorul Domnului ?
Domnul a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări” [Ps 49, 16].

 Domnul luminează pe preot  prin Duhul Sfânt; dar, fără Duhul Sfânt, nici un om nu poate judeca drept. 
Până la venirea Duhului Sfânt, apostolii înşişi nu erau nici tari, nici înţelepţi, aşa încât Domnul le-a spus: „Până când vă voi mai răbda?” [Mt 17,17].




  Domnul a dat Sfintei Biserici preoti slujitori şi ei slujesc în chipul lui Hristos şi lor le-a fost dată puterea de a ierta pă­catele prin Duhul Sfânt.


“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001