Sfantul Efrem Sirul 

,, Cele opt boli ale sufletului,,

Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău şi din care omul nostru lăuntric se îmbolnăveşte adânc şi de moarte sunt următoarele: lăco­mia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deşartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.

Şi tu, fiule, dacă vrei să birui lăco­mia pântecelui, să îndrăgesşi înfrânarea, să ai fri­că de Dumnezeu, şi vei birui.

Dacă vrei să birui curvia, să îndrăgeşti privegherea şi însetarea, să te gândeşti întotdeauna la moarte şi sa nu stai niciodata de vorbă cu femeile, şi vei birui.

Dacă vrei să birui iubirea de arginţi, să îndrageşti neagonisirea şi necheltuirea.


Dacă vrei să birui mânia, să ţii minte cum Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a mâniat pe evrei, cu tot răul pe care I l-au făcut, ci chiar S-a rugat pentru ei.

Dacă vrei să birui întristarea nepotrivită, să nu te mâhneşti nicicând pentru cele vremelnice, ci dacă te vor răni cu vorba, sau nu îţi vor da pace, sau te vor necinsti, nu te întrista, ci, dimpotrivă, bucură-te. Întristează-te doar când păcătuieşti, dar şi aici să păstrezi măsura, ca să nu cazi în deznădejde şi să pieri.

Dacă vrei să birui trândăvirea, îndeletniceşte-te macar o scurtă vreme cu vreo rucodelie, sau citeşte, sau roagă-te deseori.

Dacă vrei să bi­rui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cin­stirile, nici hainele bune, nici şederea pe locuri­le de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri atunci când eşti ocărât şi defaimat în chip mincinos, şi să te mustri pe tine însuţi, zicându-ţi că eşti mai păcătos decât orice om.

Dacă vrei să birui trufia, orice ai face, să nu zici că lucrul acela s-a făcut cu puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol sau îngenunchezi adesea făcând me­tanii, să spui: “Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu acoperământul lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea”…

Nimic nu poate fi mai simplu şi accesibil de­cât această reţetă a lui Efrem împotriva celor opt boli ale sufletului – iar pentru ca ea să fie mai puternică şi mai eficace, adaugă rugăciunea ace­luiaşi Efrem: “Doamne şi Stăpânul vieţii mele! 

Duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei daruieşte-mi mie, slugii Tale.”


Extras din Reţetar duhovnicesc sau doctorie duhovnicească adunată din lume”, Ed. Sophia, 2010, p.102-104

Vorbirea desarta este usa spre osandire si clevetire

Despre tăcerea înțeleaptă  

Avem cea mai mare nevoie să ne stăpânim limba cum se cuvine și s-o înfrânăm. Limba e mișcată de inimă: cu ce este plină inima, aceea se și revarsă prin limbă. Pe de altă parte, acel simțământ care se revarsă prin limbă se întărește și se înrădăcinează în inimă. De aceea, limba este unul dintre marii părtași la zămlisirea obiceului nostru mândru.
Simțămintele bune sunt tăcute. Revarsării prin cuvinte caută mai degrabă simțămintele iubitoare de sine, ca să exprime ceea ce ne măgulește iubirea de sine și ne poate pune, ni se pare nouă, în cea mai bună lumină.
Multa vorbire vine, de cele mai multe ori, de la o anumită părere de sine mândră, potrivit căreia închipuindu-ne că suntem multștiutori și că părerea noastră despre lucrul cu pricina este cea mai mulțumitoare, încercăm o nevoie neînfrânată de a ne-o spune și a o întipări și în inimile celorlalți prin belșug de vorbe, cu repetări numeroase, făcându-li-se învățători nepoftiți și visând câteodată să aibă ca ucenici oameni mult mai pricepuți decât ei - și asta atunci când se vorbește despre lucruri care merită cât de cât luare-aminte.
În ce mai mare parte însă, multa vorbire este totuna cu vorbirea deșartă, și atunci nu se găsesc cuvinte pentru a înfățișa pe deplin răul care vine din această proastă obișnuință.
Îndeobște, multa vorbărie deschide porțile sufletului, prin care iese îndată din inimă căldura evlaviei, și cu atât mai mult vorbirea deșartă. Multa vorbire îi abate omului luarea-aminte de la el însuși, și în inimă, care în felul acesta ajunge să nu mai fie păzită, încep să se furișeze obișnuitele învoiri și pofte pătimașe – căteodată cu asemenea izbândă,încât atunci când se termină vorbirea deșartă, în inimă se află deja nu numai însoțirea cu gândul rău, ci și hotărârea de a săvârși patima cu fapta.
Vorbirea deșartă este ușă spre osândire și clevetiri, răspânditoare a veștilor și părerilor mincinoase, semănătoare a neînțelegerilor și vrajbelor.
Vorbirea deșartă înăbușă gustul pentru ostenelile minții și slujește mai totdeauna drept acoperire pentru lipsa unei cunoașteri temeinice.
După multa vorbire, când aburul mulțumirii de sine trece, întotdeauna rămâne un anumit simțământ de tristețe și de rușine. Oare aceasta nu dovedește că sufletul, chiar fără voia sa, se simte atunci furat?


Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010

PATIMA MANDRIEI SI A TRUFIEI

     

 După cum spune Sfântul Ioan Scărarul, mîndria este cădere de la Dumnezeu, născocire a dracilor, care l-a pierdut pe cel ce a născocit-o, izgonire a ajutorului dumnezeiesc, izvor al mâniei, ușă a fățărniciei, păzitoare a păcatelor, rădăcină a hulei, îndărătnicie în părerile proprii.

De la cel ce e stăpânit de această patimă potrivnică lui Dumnezeu pleacă adeseori toate celelalte patimi, fiindcă ea, adică mândria, este de ajuns ca să le înlocuiască pe toate.

Mândriei îi stă împotrivă frângerea inimii, iar mai presus de toate mustrarea de sine.
Cea mai mare nebunie este a te mândri cu darurile lui Dumnezeu; unii ca aceștia rămân lipsiți de ele, ca unii ce sunt nevrednici. Nevoitorul mândru seamnănă cu un măr care pe dinafară strălucește de frumusețe, dar este putred pe dinăuntru.
Diavolul nu are nevoie să-l ispitească pe cel mândru, fiindcă acesta s-a făcut vrăjmaș și potrivinic sieși. După cum întunericul e străin de lumină, așa e străin și cel mândru de virtute.

Orbiți de mândrie, unii se socot sfinți, și numai în ceasul morții, nenorociții, își dau seama de pierzarea lor.
Până la sfârșitul vieții noastre se cuvine să ne amintim de păcatele noastre, dar fără amănuntele săvârșirii lor, mai ales când este vorba de păcatele trupești. Aducerea aminte de păcate usucă gândurile mândriei.

Pe curvari îi îndreaptă oamenii, pe cei vicleni – îngerii, iar pe cei mândri – doar Dumnezeu.
Cine nu are ascultare, nu-și taie voia, nu rabdă mustrări, necinstiri și ocări , acela nu va putea dobândi smerenie adevărată.
Din foc nu se naște zăpadă: nici cei ce caută slava pământească nu vor putea să se îndulcească de cea cerească. Sfântul Efrem Sirul a zis despre mândrie: „În omul plin de el se sălășuiește în chip nevăzut cel rău.”
Nu îngădui în tine boala mândriei, ca vrăjmașul să nu-ți răpească fără veste judecata. Prin smerita cugetare să-ți curățești mintea de această otravă aducătoare de moarte.Începutul și sfârșitul răului este semeața cugetare.

 Acest duh necurat al mandriei, al trufiei, al parerii de sine din inima omului  este dibaci și cu multe chipuri, își dă toată silința să pună stăpânire pe minte si cuget : ,,pe înțelept îl vânează cu înțelepciunea, pe bogat – cu bogăția, pe cel chipeș – cu frumusețea, pe cel priceput la vorbă – cu iscusința de a vorbi, pe cel ce are glas plăcut – cu dulceața glasului, pe artist – cu arta, pe cel descurcăreț – cu reușita,etc,,

Diavolul nu încetează să-i ispitească în chip asemănător și pe cei ce duc viața duhovnicească, și întinde curse: celui ce s-a lepădat de lume – în lepădare, celui înfrânat – în înfrânare, celui ce se liniștește – în liniștire, celui neagonisitor – în evlavie, celui știuitor – în știință.

Astfel, duhul rau al mandriei  se străduie să-și semene în toți neghinele. Drept aceea, unde se înrădăcinează această cruntă patimă a mândriei îl netrebnicește pe om dimpreună cu toată osteneala lui.
Spre biruință asupra mândriei, Domnul ne-a dat smerita cugetare, care stă în aceea ca, orice am face, să ne socotim slugi netrebnice.
Mândria este pierderea  iubirii de Dumnezeu și de aproapele, lepădare de Dumnezeu, întunecare a minții, filosofie cu nume mincinos, moarte a sufletului.
După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, mândria face necurată toată viețuirea noastră, chiar dacă am avea curăție, feciorie, post, rugăciune, milostenie și alte virtuți.

,,Cum să biruim mândria ,, Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010

***

Pentru a avea un înțeles concret al lucrurilor puteti citi in ordine articolele următoare:

1). Otrava ascunsa in om – Sf. Tihon Zadonsk

2). Despre mândrie – Schiigumenul Sava

3). Mandria – Simptomele si dezvoltarea bolii

4). Cum sa recunoastem TRUFIA din noi?

5). Ispitele Diavolesti – Mandria, Trufia, Semetia

6). Ce pierdem prin Trufie, ce castigam prin Smerenie?

7). Extraordinara SIRETENIE si SUBTIRIME a Ispitelor diavolesti

8). Mandria, Trufia si Ispitele dintre crestini

9). Unde duce indreptatirea de sine?

10). Tehnici de depistare a nemerniciei umane

11). Parerea de Sine – Esecul Vietii

12). Parerea de Sine – Moartea Duhovniceasca

13). FORTAREATA DEMONICA – Oamenii cocheti

14). FORTAREATA DEMONICA – Indragirea de sine

15). FORTAREATA DEMONICA – Etapele dezvoltarii MANDRIEI

16). FORTAREATA DEMONICA – De la MANDRIE la PARANOIA

17). Mandria este o inflamatie a sufletului – Sf. Ioan Gura de Aur

18). Cel ce se inalta pe sine va fi smerit

19). Despre Mandrie si Smerenie

20). Lectii de viata: TRUFIA si MANDRIA vs SMERENIA

21). Temeti-va de parerea de sine

22). Vorbirea desarta este usa spre osandire si clevetire

23). Cine vorbeste mult isi da in vileag nebunia

24). Aspra judecare si osandire a aproapelui

25). Aspra judecare si osandire a aproapelui – 2

26). Prin rabdare veti mantui sufletele voastre

Cristian STAVRIU

SURSA  www.catehetica.ro

Idolul Noroc

IDOLUL NOROC Am vazut pe unele pomelnice pe care le aduceti, ca pomeniti pe dracul Noroc, zicand : " pentru norocul fetei, pentru norocul baiatului, pentru norocul familiei ". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi stiti cine a fost noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeti ca pana la venirea lui Iisus Hristos, China care se inchina la idoli, India si Japonia si Insula Java si atatea state care se inchina inca la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru si la toti dracii ? Voi stiti ca pana la venirea Domnului, oamenii salbatici si nebuni pentru fiecare pacat aveau un zeu ? Marte, zeul razboiului. Cand aduceau statuia lui, indata trebuia sa faca razboi sa omoare cat mai multi oameni, ca asa-i placea. Venera, zeita discordiei. Cand ii aducea statuia, trebuia ca toti sa se sfadeasca si sa se bata, ca asa-i placea zeitei discordiei. Nemfis, zeita frumusetii. De-acolo ne-au ramas cerceii si podoabele femeiesti. Cand o aducea, ii punea cercei de aur, ii punea in nas verigi de aur, ii punea margele de aur, si toti trebuiau sa fie pudrati, cu zorzoane si cu inele si cu cercei si sa joace in fata ei. Ca asa-i placea zeitei Nemfis. Apoi Afrodita, zeita desfraului. Ii aducea statuia ei si o trageau intr-o padure deasa si acolo barbatii cu femeile faceau cele mai mari urgii inaintea ei, ca asa ii placea ei, desfraul si urgiile. Era Neptun, zeul apelor, Uranus, zeul pamantului. Era si Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum ii zicem astazi ? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate, pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite. Ce jertfa primea Noroc ? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme : " Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc ! Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc !..." Auzi nebunele de femei, ziceau una alteia : " Cumatra iti dai copilul ? " " Il dau, ca sa am noroc ! " Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea. Mirosea in urma lui numai a friptura de copii proaspeti. Asa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor in fundul iadului ! Acolo stau in vecii vecilor ca au dat jertfa lui Noroc. Voi nu vedeti ce zice Isaia ? " Vai de cei ce fac masa dracilor si aduc jertfa lui Noroc ". Si voi, crestinilor, scrieti noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare ratacire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ? Numai ce auzi pe betivi la crasma zicand : ,, Hai noroc, cumatre !" Uneori vezi crestini pe drum ca se saluta : " Hai noroc, vecine !". Daca l-ai intreba cine-i Noroc, nu stie, dar stie sa-l pomeneasca. Mai chemi pe dracul Noroc, dupa atatea mii de ani ? Te inchini la satana ? Zi : " Buna ziua, cumatre ! Buna ziua, vecine ! Buna seara, matusa !" Cand zici, buna ziua, arati ca Dumnezeu e bun. Va rog sa nu-l mai puneti pe pomelnicele voastre si nici sa nu-l mai pomeniti pe idolul " Noroc "!

---

Parintele Cleopa 

Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan

Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

Cum inseala diavolul pe om

Era un calugar pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.
S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: "Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul dracilor cu care ei câstiga cele mai multe suflete pentru împaratia iadului! Care-i mestesugul lor si metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea buna, pentru a-i face robi pacatului, si a-i duce în iad. Cum câstiga ei mai multe suflete pentru iad, decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?" S-a rugat parintele un an, doi, trei si nu i-a raspuns Dumnezeu.
Într-o noapte, stând el la rugaciune, în puterea noptii fiind, afara era luna ca ziua, aude un glas: "Avva Ilarioane!" "Ce este, Doamne?" "Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul tau, fa semnul Sfintei Cruci, iesi din chilie si mergi pâna în poiana din apropiere si, când vei ajunge în poiana, stai lânga un copac, acolo. Dar sa nu te temi de ce vei vedea! Stai acolo si uita-te în mijlocul poienii pâna voi veni".
El, când a auzit ca l-a învatat sa se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut ca este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus batrânul, zicând în minte rugaciuni, si a ajuns în poiana. Era liniste mare; nu batea vântul în noaptea aceea. Numai luna si stelele se vedeau. S-a dus batrânul calugar lânga un copac si statea luând aminte.
Deodata, vede ca în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împaratesc. Parca era de fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut si s-a minunat. Dupa aceea vede ca vine satana si se asaza pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroana facuta numai din serpi, si tinea în mâna un toiag în chip de balaur.
Când l-a vazut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a asezat pe scaunul acela si a batut de trei ori din palme. Când a batut, s-a umplut vazduhul de cete dracesti. Polcuri de draci, mii si milioane. Unii, care pareau sa fie cei mai mari, boieri de-ai iadului, stateau aproape de el. Altii, deasupra padurii si altii, prin vazduh; cât vedeai, numai cete dracesti.
Când a vazut calugarul atâta amar de iad acolo si atâtia diavoli, si-a adus aminte de cuvântul din chilie, care i-a zis "sa nu te temi", s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci si statea atent.
Atunci, dupa ce s-au adunat cat nisipul marii, în toate partile nu se vedeau decât cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare si a zis:
- V-am adunat în noaptea asta, în miezul noptii aici, ca vreau sa fac un examen cu voi. Trebuie sa dati un examen greu. Stiti voi de ce v-am chemat?
Si a zis unul:
- Stapâne, nu stim!
- Iata de ce v-am chemat aici. Sa iasa la raport fiecare din voi, care stie cel mai bun mestesug de a însela oamenii si a-i aduce în împaratia mea. Si sa-mi arate cum înseala el lumea si cum îl prosteste pe om si-l înseala de-l aduce la munca cea vesnica si la împaratia noastra. Care-i metoda, care-i mestesugul vostru, ca voi în toata lumea, aceasta treaba aveti, sa înselati sufletele oamenilor? Sa va vad cât de iscusiti sunteti voi în a însela sufletele oamenilor!
Cel ce ma loveste în gândire, daca are sa-mi spuna un sfat cum înseala lumea asa cum gândesc eu, iata îi voi da sa conduca trei minute iadul, îl voi pune împarat trei minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.
Atunci a iesit unul din multime si a zis:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Am venit sa dau raport, cum însel eu pe oameni!
- Ei, sa vedem! - Eu, zice el, îi spun omului asa: "Mai omule, mai du-te la biserica, mai posteste, mai roaga-te, mai fa chiar si milostenie, si alte fapte bune. Mai, dar nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâsma, la jocuri, la petreceri, la jocuri de noroc, ca si cu lumea asta sa te mai veselesti!"
Cu aceasta metoda am înselat pe foarte multi. Le dau în gând, ca alta putere n-am! Din iad alta putere nu ni s-a dat noua. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai sa-i dea în gând omului sa faca bine. Noi avem putere numai sa-i dam în gând omului sa faca rau. Da ca sa-l silim, nu putem, ca omul are de sine stapânirea lui data de Dumnezeu. Nu putem cu sila sa-l facem sa pacatuiasca; numai daca-i prost si ne asculta ce-i dam în gând.
Si asa am amagit pe foarte multi. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciuma. Acolo fiecare se întâneste cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o tuica, mai ia un pahar; unul mai ia o tigara, mai vine un lautar sa-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a împiedicat, nu i-a mai folosit nimic ca a fost dimineata la biserica, caci seara s-a întors de la slujba noastra. Si tot asa fac cu fiecare.
Si a întrebat satana:
- Pe multi ai înselat?
- Sa traiesti, întunecimea ta, pe multi!
- Ai înselat pe cei mai prosti decât tine, dar n-ai facut nici o isprava.
- De ce, întunecimea ta? - Tu îi spui omului sa mai mearga si la biserica, sa mai mearga si la cârciuma, sa mearga si la petreceri, sa se mai roage, pe urma sa mearga la distractii nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni! adica si mie si Lui.
L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregatit sufleteste si se duce de câteva ori, dar dupa o vreme vine îngerul si-i da în gând: "Mai omule, nu poti umbla pe doua carari; ori cu dracul, ori cu Dumnezeu". Si omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasa. "Mai, ma tin de una, ca nu este mântuire umblând pe doua cai!"
- Ai patit asa?
- Am patit si asa!
- Vezi! Ti-am spus eu ca tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Deci sa stii ca n-ai raspuns bine.
Si a chemat pe un comandant, de acei mari, un capitan si i-a zis:
- Ia-l în spate, du-l în adunare si da-i zece toiege la spinare si sa-l trimiti în fundul iadului ca-i prost!
L-a batut, în loc sa-i multumeasca! Nu i-a placut sfatul lui. Cauta altul mai bun.
Iese altul la raport:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Daca nu te-oi multumi eu, altul nu te multumeste.
- Sa te vad, viteazule! Cum te cheama?
- Scarabuta ma cheama.
- Cum înseli tu pe oameni?
- Iata cum, maria ta. Eu îi spun omului asa: Mai omule, nu este Dumnezeu, nu este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este munca vesnica, nu este slava vesnica, totul este aici în lumea asta! Daca ai ce mânca si ce bea si ai femei si bani multi, daca ai cinste de la oameni, casa si bogatii multe, aici este raiul. Si daca n-ai, aici este iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta.
- Si ai înselat multi?
- Multi am înselat!
- Si tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Stiu eu ca ai înselat, dar pe cei prosti, ca pe cei ce stiu Scripturile nu poti sa-i înseli. Pentru ca Scriptura îi spune omului ca este Dumnezeu, ca este drac, ca este înger, este iad, este rai, este munca vesnica, este pedeapsa pentru pacat, este rasplata pentru fapta buna în ceruri. Scriptura este plina de acest fel de învataturi si cei care o citesc, nu te cred pe tine.
Ba si mai mult. Dumnezeu, când l-a sadit pe om a pus în sufletul si trupul lui simtirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui si aceasta este constiinta. Constiinta îl mustra când face rau si-l bucura când face bine. Si glasul constiintei nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, ca-i de natura nevazuta.
Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si, îndata ce a gretit, îl mustra: "De ce ai facut asa? Poate sa nu-l mustre nimeni când face pacatul. Oricând greseste, aceasta lege pusa de Dumnezeu lui Adam întâi, numita si legea firii sau a constiintei, îl mustra imediat.
Uneori asa de tare în mustra, daca este pacatul mare, încât îl da aproape în deznadejde. Se împlinelte atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pânza de paianjen sufletul sau (Psalm 38, 14-15). Adica se subtie nadejdea ca pânza unui paianjen si, de mare mustrare de cuget, mai ca-si pierde nadejdea.
Constiinta, daca se pateaza cu multe pacate, asa de tare îl mustra pe om uneori, ca se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza constiintei nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Constiinta roade, roade ca si cariul în lemn. "De ce ai facut si de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea pacate?"
Deci, degeaba îi spui tu ca nu-i Dumnezeu, caci constiinta îi spune si, dupa constiinta, îi spune si Scriptura. Tu zici ca-l înveti pe om ca nu-i Dumnezeu, ca nu-i drac, ca nu-i înger, ca nu-i iad, ca nu-i rai, dar constiinta îi spune ca este si Scriptura este plina de marturii din care se arata ca exista Dumnezeu, ca este înger, este munca vesnica, este slava vesnica. Deci si tu - i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înseala multa lume - esti prost si nu aduci mare aport pentru împaratia iadului; nu aduci mare folos!
Asa a patit si acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a patit si cel dintâi care se lauda ca a facut mare isprava. Adica în loc sa-l laude, sa-l faca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut si cu rusine l-a trimis în fundul iadului, ca-i prost si nu stie sa însele pe oameni.
A înselat, dar a înselat prea putin si prea putine suflete a dus la iad! A patit si acest diavol ca si cel dintâi care învata pe om sa mearga si la biserica si la crâsma si sa faca si de-ale lui Dumnezeu ti de-ale satanei. Deci si acesta a iesit rau.
Si acum dintre cetele dracilor care erau de fata a chemat pe altul la raport. Si era o tacere între polcurile dracilor, ca erau milioane de demoni în jurul padurii si a poienii aceleia, si nu iesea nici unul, ca se temeau ca vor pati ce au patit ceilalti, ca, în loc de lauda, îi bate si îi trimite în fundul iadului.
Satana statea pe scaun si astepta sa mai iasa vreo unul la raport, zicând:
- Daca cel ce iese a treia oara, ma loveste în gândire, adica îmi spune un plan de a câstiga suflete pentru împaratia iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe ostiri dracesti si-l voi pune sa stea pe scaunul meu de împarat al iadului trei minute.
Dupa ce-a zis satana asa, din polcurile cele nenumarate de draci n-a vrut sa mai iasa nimeni, pentru ca se temeau sa nu pateasca ce au patit ceilalti doi, care au raportat mai înainte si nu i-a placut lui.
Totusi dupa un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rata, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lunga, de nu stiu câti metri în urma. Si când a iesit, s-a dus înaintea satanei, cum statea pe scaun acolo în mijlocul poienii, si i-a spus:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Satana îl întreaba:
- Cum te cheama?
- Sarsaila, ma cheama!
- Ehei, te vad batrân si grebanos. Mi se pare ca stii tu ceva mestesuguri de a însela suflete, sa le aduci la împaratia mea. Sarsaila a spus:
- Nici întunecimea ta nu stii ce stiu eu!
- Sa te vad! Mi se pare ca esti mare mester de a câstiga suflete.
- Nici tu nu stii ce stiu eu! Eu am un mestesug, ca am îmbatrânit în lupta cu sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, asa cobor suflete în iad în fiecare zi.
- Si cum ai reusit sa aduci atâtea suflete la împaratia mea?
- Eu n-am sa spun nici ca diavolul cel dintâi, care a iesit la raport, pentru ca se întâmpla cum ai zis întunecimea ta. Omul stie ca nu poate sluji la doi domni si îndata îl câstiga îngerul de partea lui. Dar, nici n-am sa-i spun omului, ca celalalt prost, ca nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru ca Scriptura spune ca este si Dumnezeu si drac si înger si iad.
Eu atât îi spun omului: "Mai omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este munca vesnica pentru pacat si slava vesnica pentru fapta buna, dar mai ai vreme! Esti prost? Chiar de azi începi fapta buna?"
Daca-i copil îi spun: "Mai baiete, tu de acum ai de trait! Vine tineretea, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa petreci în lume! Nu cumva sa-ti pierzi tineretea asa degeaba, doar viata trebuie traita!"
Iar daca-i tânar îi spun: "Dupa ce te vei casatori si îti vei face o gospodarie, dupa aceea ai sa începi fapta buna. Acum manânca, bea, distreaza-te, fa toate rautatile, ca doar esti tânar. Te va ierta Dumnezeu, ca El stie neputinta omului. Pentru pocainta mai lasa pe mâine, lasa pe poimâine, lasa pe la anul, mai încolo!"
Îl învat pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! "Ce milostenie vrei sa faci acum? Taci din gura! Te pocaiesti aproape de moarte! Vrei sa postesti acum, sa-ti cheltuiesti sanatatea trupului? Lasa la batrânete, ca postul este pentru cei batrâni! Vrei sa te rogi? Sa pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treaba. Iata, ai sa cresti copii, ai de facut casa si zestre la fete, ai de însurat si maritat. Ai atâtea!"
Si-l încurc cu grijile vietii si tot îi spun: "Lasa pe alta data". Cand vine îngerul si-i spune: "Mai, omule, fa un praznic pentru morti!" Eu îi spun: "Dar esti prost? Acum ai de îmbracat copiii, ai de facut nunta, ai de facut cutare!" Îngerul vine si-i spune: "Mai, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea si vinerea!" Eu îi spun: "Nu posti ca îti pierzi sanatatea! Tu trebuie sa muncesti, sa aduni averi, ai de crescut copii!"
Sau vine îngerul si-i spune: "Mai omule, spovedeste-te si lasa pacatul, lasa desfrâul, lasa betia, lasa tutunul, lasa înjuraturile!" "Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, ma va dezlega si gata. Doar cartea spune sa te apuce sfârsitul cel bun, dar pâna atunci poti petrece asa!"
Cu aceasta ma asculta toti, zice diavolul, si fapta buna tot o amâna de azi pe mâine.
Sfânta Scriptura spune altfel. Duhul Sfânt îi trezeste pe oameni, zicând: Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va învârtosati inimile voastre (Evrei 37,8). Si cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este constiinta, care-l mustra pentru pacat si-i spune: "Omule, paraseste pacatul! Lasa-te de furat, lasa-te de curvit, lasa-te de înjurat, lasa-te de betie, lasa-te de fumat, lasa-te de lucruri rele, de zavistie, de pizma, de cearta". Dumnezeu îi porunceste azi, iar noi îi spunem lui: "Nu astazi, ci mâine, poimâine, la batrânete!"
Si-i zicem asa: "Da-mi mie ziua de azi si tu ia-o pe cea de mâine!" Si asa, zice, este pacatul la om cum, ai lua un cui mare si cu o barda începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Daca-i dai un ciocan, dpua, trei, cuiul îl poti scoate usor. Daca-l bati pe jumatate, este mai greu, iar daca îl bati de tot, trebuie sa crapi lemnul!
Asa-i si pacatul! Se bate în fire prin obisnuinta. Si daca omul nu lasa azi pacatul, când este proaspat, cu cât se învecheste, cu atât mai greu se poate dezobisnui de dânsul.
Vazut-ai în arama rugina verde? Arama daca o curatai în fiecare zi, stralucea ca aurul! Însa, daca s-a lasat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poti spala cu nimic în lume, numai daca o topesti. Asa-i sufletul când îmbatrâneste în pacat. Daca nu a lasat azi pacatul, sa nu creada ca mâine sau poimâine îl lasa mai usor. Ca, pe masura ce trece vremea, pacatul se învecheste, se bate în fire si obiceiul devine o a doua natura; obisnuinta se face a doua fire si omul face pacatul vrând-nevrând, si cu mare nevoie se mai dezbara omul de pacat, dupa ce s-a învechit în el!
Obisnuinta, dupa legile canonice ale Bisericii, este a zecea treapta a pacatului, ca de aici urmeaza deznadejdea, penultima treapta. Si când l-am vazut pe om ca s-a obisnuit cu pacatul, un an, doi, zece, nu stiu câti, este al meu pentru totdeauna! Si asa reusesc eu sa-i însel, ca mii si milioane de oameni amâna pocainta de azi pe mâine, si toti se robesc de pacat; caci pacatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde radacini si este tot mai greu. Iar când vrea omul sa lase pacatul, pacatul se ridica cu mare putere asupra lui: "Esti prost, mai? Cu mine ai trait! Cum sa te lasi de mine? Ce mai este? Sa traiesti cum te învat eu si cum te-ai obisnuit cu mine!"
Asa, cum ti-am spus mai înainte, am învatat si înselat atâtea suflete, încât acestea cad în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: "Oameni buni, pentru fapta buna mai este vreme; nu fiti prosti sa începeti chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!"
Deci, va spun întunecimea ta, acesta-i sfatul si mestesugul meu si am o ceata în iad de mii si sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învasat asa, si-i trimit în tot pamântul sa sopteasca omului la ureche: "Omule, pentru fapta buna mai este vreme. Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la batrânete". Si am reusit si reusesc. Du-te si vezi în iad câti am pogorât si pogor cu acest sfat!
Atunci satana a zis:
- Bravo! Cel mai bun sfat, sa-l înveti pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine: "Chiar azi vrei sa te spovedesti? Chiar azi vrei sa te împartasesti? Chiar azi vrei sa faci milostenie? Nu vezi ca n-ai timp? Lasa pe mâine!"
Acum, pentru ca m-ai lovit în gândire, îti voi da coroana si toiagul meu, sa stapânesti trei minute iadul, si toti sa învatati de la el acest viclesug, ca sa aduceti cât mai multe suflete în împaratia mea, ca sa se chinuiasca cu noi în vecii vecilor.
Calugarul, dupa ce-a vazut si auzit toate acestea, a vazut pe satana ca a batut de trei ori din palme si ca o scânteie s-a stins în vazduh si n-a mai vazut nimic, nici nu s-a mai auzit nimic. Si el a ramas uimit de cele ce a auzit, cum instruieste satana pe ucenicii lui si pe cei fara numar draci în iad, ca sa-i învete pe oameni sa amâne pocainta.
Atunci a venit îngerul Domnului si i-a zis:
- Avva Ilarioane!
- Ce este, Doamne?
- De trei ani de zile te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti arate cum înseala dracii pe oameni si cum îi duc în împaratia iadului! Iata ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile tale cum!
Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei si scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai auzit cu urechile tale, sa ramâna pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma, acest mestesug al satanei. Caci trebuie sa stie toata lumea, ca cel mai bun sfat al dracilor de-a câstiga suflete pentru împaratia iadului, este de a-l învata pe om sa amâne fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad! Amin!


Povestită de Părintele Cleopa

Cuviosul Paisie Aghioritul

 La ce stapîn lucrezi si te inchini ?

„Cum au devenit oamenii!
Ca animalele! Stiti ce fac animalele ?
La început intra în grajd, se balega, urineaza… 
Dupa aceea balegarul începe sa fermenteze. Cum începe sa fermenteze, simt o caldura. Nu le lasa inima sa plece din grajd; le place. Asa si oamenii, vreau sa spun ca simt caldura pacatului si nu-i lasa inima sa plece, înteleg ca miroase urît, dar nu-i lasa inima sa plece din caldura aceea. Iata, de va intra acum unul în grajd, nu va putea suferi mirosul urît. Altul care e mereu în grajd nu e deranjat; s-a obisnuit.”

„Oamenii îndepartati de Dumnezeu mereu sînt nemîngîiati si de doua ori chinuiti. 
Cel ce nu crede în Dumnezeu si în viata viitoare, pe lînga faptul ca ramîne nemîngîiat, îsi osîndeste si sufletul sau vesnic.
La ce stapîn lucrezi, de la acela vei lua si plata. 
Daca lucrezi la stapînul cel negru, îti face viata neagra înca de aici. Daca lucrezi pentru pacat, vei fi platit de diavolul. 
Daca lucrezi pentru virtute, vei fi platit de Hristos. Si cu cît vei lucra mai mult pentru Hristos, cu atît vei straluci mai mult si te vei veseli. 
Dar noi spunem: “E timp pierdut sa lucram pentru Hristos !”. Însa aceasta este înfricosator ! Sa nu recunoastem jertfa lui Hristos pentru om ! 
Hristos S-a rastignit ca sa ne elibereze de pacat, ca sa înnoiasca tot neamul omenesc. 
Ce a facut Hristos pentru noi ? Si ce facem noi pentru Hristos ?
Lumea vrea sa pacatuiasca si Îl vrea si pe Dumnezeu Bun. El sa ne ierte si noi sa pacatuim. 
Noi adica sa facem orice vrem si Acela sa ne ierte. Sa ne ierte mereu si noi…

Pacatul da drepturi ispitei

„Multa demonizare exista astazi în lume. ,,
Diavolul secera, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi si primesc înfricosatoare înrîuriri diavolesti. 
Spunea cineva foarte bine: “Oarecînd diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupa ! I-a pus pe drumul lui si le spune: “Calatorie buna !” – si oamenii calatoresc”. Este cumplit ! 
Vedeti, diavolii în laturea Gadarenilor (Vezi Luca 8,26-55) au cerut voie de la Hristos ca sa intre în porci; si asta pentru ca porcii n-au dat prilej diavolului si el nu avea dreptul sa intre în ei. 
Hristos a îngaduit sa intre, ca sa fie pedepsiti israelitii, deoarece li se interzisese sa manînce carne de porc.

– Parinte, sînt unii care spun ca nu exista diavol.
-Da, si mie mi-a spus cineva: “Sa scoti din traducerea franceza a cartii: “Sfîntul Arsenie Capadocianul”, cele ce se refera la cei îndraciti, pentru ca europenii nu le vor întelege. Nu cred ca exista diavol”.
Vezi, pe toate le explica prin psihologie. Daca acesti demonizati ai Evangheliei ar fi mers la psihiatri, i-ar fi supus la socuri electrice. 
Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rau. Numai daca omul îi da dreptul, poate sa faca rau. Cînd cineva nu are legatura cu Tainele Bisericii, da loc ispitei si primeste o înrîurire diavoleasca.”

Marturisirea taie drepturile diavolului
„Cel putin sa mearga oamenii la un duhovnic sa se marturiseasca, spre a se îndeparta înrîurirea diavoleasca de la ei, ca sa poata gîndi putin.
Acum nu pot nici macar gîndi din pricina influentei diavolesti. 
Pocainta, marturisirea taie drepturile diavolului. 
Cu putin timp mai înainte a venit în Sfîntul Munte un vrajitor si a îngradit în tarusi si plasa o portiune de teren aproape de Coliba mea.
Daca trecea pe acolo unul nemarturisit, patea ceva rau. Nu stia de unde-i vine. Cum le-am vazut, am facut cruce si am trecut prin mijloc; le-am destramat.
Dupa aceea vrajitorul a venit la Coliba, mi-a spus toate planurile lui si si-a ars cartile. 
Asupra unuia ce este credincios, merge la biserica, se marturiseste, se împartaseste, diavolul nu are nici o putere, nici o stapînire. Face numai putin “ham-ham”, ca un caine ce nu are dinti. Însa asupra unuia ce nu e credincios si îi da drepturi, are mare stapînire. 
Îl poate omorî; are dinti si îl sfîsie. 
Potrivit cu drepturile ce i le da un suflet, este si stapînirea diavolului asupra lui.

Daca un om o ia razna de la poruncile lui Dumnezeu, îl lupta dupa aceea patimile. 
Si daca lasa cineva sa-l razboiasca patimile, nu mai e nevoie de diavol ca sa-l razboiasca. 
Si diavolii au “specializare”.
Lovesc pe om tac-tac, asa fel ca sa-i afle suferinta, neputinta, si sa-l razboiasca. E nevoie de atentie, ca sa închidem usile si ferestrele – simturile – sa nu lasam fisuri ispitei si sa intre vrajmasul pe acolo unde sînt punctele slabe. Daca lasi chiar si o crapatura deschisa, poate intra si îti va face pagube.

Diavolul intra în om, cînd exista noroi în inima sa, insa nu se apropie de faptura curata a lui Dumnezeu.

Daca se va curati inima de noroi, vrajmasul fuge si vine iarasi Hristos. 
Ca si mistretul, care cînd nu afla noroi, guita si pleaca. La fel si diavolul nu se apropie de inima ce nu are mocirla. 
Ce treaba are în inima curata si smerita ? Daca vedem însa casa noastra – inima noastra – ca este casa veche si vrajmasul locuieste în ea, trebuie îndata s-o darîmam, ca sa fuga si chiriasul nostru cel rau, adica aghiuta.
 Pentru ca atunci cînd pacatul se învecheste în om, diavolul, fireste, dobîndeste mai multe drepturi.

Smerenia topeste pe diavol
Smerenia are mare putere si topeste pe diavolul.
Este cel mai puternic soc pentru diavol. Acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc.
Si acolo unde nu exista diavol, e firesc sa nu existe ispite. 
  Odata un pustnic a silit pe un aghiuta sa spuna: “Sfinte Dumnezeule …”. A spus aghiuta: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte”, dar nu spunea “miluieste-ne pe noi”. Spune: “miluieste-ne pe noi!”. Nimic. Daca ar fi spus, ar fi devenit înger. Toate le spune aghiuta, dar pe “miluieste-ma” nu-l spune, pentru ca trebuie smerenie. 
“Miluieste-ma” are smerenie si sufletul ce îl rosteste primeste mila cea mare a lui Dumnezeu.

Diavolul stapîneste desertaciunea
– Parinte, de ce diavolului i se spune “stapînitorul lumii ?” Chiar si este într-adevar ?
Asta mai lipsea, sa stapîneasca diavolul lumea.
Cînd Hristos a spus despre diavol “stapînitorul acestei lumi” (In. 16, 11), n-a înteles ca este stapîn pe lume, ci ca stapîneste desertaciunea, minciuna. 
Vai noua, sa lase Dumnezeu pe diavol sa stapîneasca lumea !
Însa cei ce îsi au inima lor daruita celor desarte, lumesti, unii ca acestia traiesc sub stapînirea “stapînitorului acestui veac” (Efes. 6,12). 

Adica diavolul stapîneste peste desertaciune, peste “lume”.

Ce înseamna “lume” ? 
Nu înseamna podoaba, împodobirea desarta ?
Asadar cine e stapînit de desertaciune este sub ocupatia diavolului. Inima robita de lumea desarta pastreaza si sufletul atrofiat si mintea întunecata. Atunci, desi se vede cineva ca este om, dar în esenta este avorton duhovnicesc.

Lucrurile lumesti ne pot rapi inima
Trebuie sa evitam lucrurile lumesti, ca sa nu ne rapeasca inima si sa ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. 
Sa ne îngrijim însa sa fie sobre. Daca doresc sa folosesc un lucru frumos, înseamna ca dau toata inima mea frumusetii si pentru Dumnezeu nu ramîne nici o bucatica. Treci pe undeva si vezi o casa cu marmura, cu o înfatisare frumoasa, cu sculpturi, etc.
Te minunezi de pietre, de caramizi si îti lasi inima ta acolo.
 Sau vezi într-un magazin niste rame frumoase pentru ochelarii tai si le doresti. Daca nu le cumperi, îti lasi inima ta în magazin. Daca le cumperi, îti atîrni inima de ramele ce le porti. În special femeile sunt furate usor. 

Putine sînt acelea care nu-si vînd inima celor desarte. Vreau sa spun ca diavolul le fura bogatia inimii lor cu toate cele lumesti, colorate, stralucitoare.

Bucuriile lumesti sunt bucurii materiale
– Parinte, oamenii lumesti spun ca simt un gol, desi au toate bunatatile.
Bucuria adevarata, curata se afla alaturi de Hristos. Daca te unesti cu El prin rugaciune, vei vedea sufletul tau rasplatit. 
Oamenii lumesti cauta bucuria în distractii. Unii oameni duhovnicesti o cauta în discutii duhovnicesti, în predica, etc.
Dar cînd se termina acestea ramîn într-un gol si se întreaba ce vor face în continuare. Fie ca sînt pacatoase, fie indiferente cele cu care se ocupa, la fel este. De ce nu merg mai bine sa se culce, ca sa fie buni a doua zi pentru lucru ?
Împlinind dorintele lumesti ale inimii, nu vine bucuria duhovniceasca, ci stresul.
Bucuria lumeasca aduce stresul si la oamenii duhovnicesti. 

Despre duhul lumesc
Din pacate, duhul lumesc a influentat mult si pe oamenii duhovnicesti. 
Daca oamenii duhovnicesti lucreaza si gîndesc lumeste, ce sa mai faca mirenii ? 
Am spus unora sa ajute copii drogati si mi-au spus: “Daca facem o fundatie pentru drogati, nu ne va aduce nici un venit. De aceea vom face un azil de batrîni”. Nu spun ca nu e nevoie si de azil de batrîni. Vai mie ! Ci, daca începem asa acestea, nu vor fi fundatii respectabile, ci … “naufragiabile”. Nu înteleg ca fericirea lumeasca este nefericire duhovniceasca.
Duhul lumesc este boala.
Astazi lucrul cel mai important este sa nu ne modelam dupa acest duh lumesc. Este o mucenicie. Pe cît putem, sa nu fim atrasi de acest curent si sa ne duca tîrîs pe acest canal. 
Pestii destepti nu se prind în cîrlige. Vad momeala, înteleg ca e momeala si pleaca de acolo, scapînd astfel. În timp ce ceilalti vad momeala, alearga acolo sa manînce si, hop, se prind. Asa si lumea: are momeala ei si îi prinde pe oameni. Oamenii sunt atrasi de duhul lumesc si sunt prinsi de el.
Duhul lumesc este boala, Precum cautam sa evitam o boala, asa si cugetarea lumeasca s-o evitam, oriunde ar fi ea. Sa ne înstrainam de duhul progresului lumesc, ca sa progresam duhovniceste, sa ne însanatosim duhovniceste si sa ne bucuram îngereste.

Cel ce nedreptateste se chinuieste
Cel ce nedreptateste si, în general, orice vinovat cînd nu cere iertare, este chinuit de constiinta sa si pe deasupra de supararea celui nedreptatit. Pentru ca atunci cînd cel nedreptatit nu iarta si cîrteste împotriva lui, atunci cel ce a nedreptatit se chinuieste si mai mult. 
Nu poate dormi. Ca si cum l-ar lovi valurile si l-ar învîrti ca pe un titirez. Este un lucru tainic felul cum simte el aceasta. Precum atunci cînd cineva iubeste pe unul si se gîndeste la el în sensul cel bun, acela o simte, asa si în cazul acesta.

Puterea vrajilor
– Parinte, multi cred ca li se fac vraji. Se prind vrajile?
Daca omul are pocainta si se marturiseste, nu se prind. Daca prind vrajile înseamna ca a dat pricina. Poate a nedreptatit pe cineva, si-a batut joc de vreo fata, etc. Atunci va trebui sa se pocaiasca, sa ceara iertare, sa se marturiseasca, sa puna în ordine si sa îndrepte ceea ce a facut. Pentru ca altfel chiar daca toti preotii îi vor citi exorcisme, nu dispar vrajile. Si nu numai vrajile, ci fie si numai supararea sufletului nedreptatit este suficienta ca sa-l chinuie.

Omul drept are pe Dumnezeu de partea lui
Cînd cineva merge cu diavolul, cu viclenii, Dumnezeu nu binecuvînteaza lucrurile lui. 
Ceea ce fac oamenii cu viclenie, nu reuseste. Poate sa se vada pîna la o vreme ca înainteaza, dar în cele din urma, va cadea gramada. 
Cel mai important este sa porneasca cineva de la binecuvîntarea lui Dumnezeu în orice face.
Omul, cînd este drept, are pe Dumnezeu de partea lui. Si cînd are si putina îndrazneala la Dumnezeu, atunci face si minuni. 
Cînd paseste cu Evanghelia, are drept la ajutorul dumnezeiesc. Calatoreste cu Hristos. 

sursa http://www.tgocna.ro

Patimile de care trebuie sa ne curatim  spre a fi mantuiti

Iubirea de sine

Iubirea de sine este socotita de multi Parinti ca izvorul tuturor relelor, maica tuturor patimilor, si in primul rand a celor trei patimi primordiale, din care deriva toate celelalte: iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire.

Exista si o iubire nepacatoasa, care apartine firii umane, si pe care ne-o recomanda Mantuitorul atunci cand zice: "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." (Matei 19, 19; 22, 39; Luca 10, 27) si care presupune ca trebuie sa te iubesti pe tine in calitate de fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, sa te iubesti pe tine in Dumnezeu si sa-L iubesti pe Dumnezeu in tine.

Iubirea de sine pacatoasa este o pervertire a acestei iubiri de sine nepacatoasa si consta in iubirea egoista de sine, in iubirea de sine cazuta, care s-a intors de la Dumnezeu la lumea sensibila, ducand o viata trupeasca.

Din acest motiv iubirea de sine este in general definita ca o iubire patimasa fata de trup si fata de gandurile patimase. Trebuie inteles aici prin trup mai putin compozitia somatica alcatuita de Dumnezeu la inceput si supusa sufletului, avandu-si toate madularele orientate spre Dumnezeu, ci mai curand trupul cazut, caruia ii este supus sufletul. Trupul care devine prin simturile sale si prin madularele sale organul primordial de cunoastere a lumii, exclusiv din punct de vedere sensibil si detasat de Dumnezeu. Trupul pe care Sfantul Pavel il numeste '"carne".

Sfantul Teodor al Edesei defineste iubirea de sine ca o "dispozitie patimasa", si ca o "satisfactie acordata vointei trupului." Sfantul Maxim explica astfel procesul care-l conduce pe om de la ignorarea lui Dumnezeu la iubirea de sine si de patimi: "Deci cu cat se ingrijea mai mult de cunostinta celor vazute numai prin simtire, cu atat isi strangea in jurul sau mai tare nestiinta de Dumnezeu. Si cu cat isi strangea mai mult legaturile nestiintei, cu atat se lipea mai mult de experienta gustarii prin simtire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cat se umplea mai mult de aceasta experienta, cu atat se aprindea mai mult patima iubirii trupesti de sine care se nastea din ea. Si cu cat se ingrijea mai mult de patima iubirii trupesti de sine, cu atat nascocea mai multe moduri de producere a placerii care este si fiica si tinta iubirii trupesti de sine".

Si, continuandu-si logic gandul, ne arata care sunt patimile ce se nasc din iubirea de sine: "Asa s-a taiat firea cea unica in nenumarate particele si noi cei ce suntem de aceeasi fire ne mancam unii pe altii ca reptilele si fiarele. Caci cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca, de noi insine, nastem lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea, frivolitatea, umblarea cu capul in nori, molesala, pornirea de a maltrata, de a lua in ras, vorbirea prea multa, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate mai sunt de felul acesta".

Este clar faptul ca iubirea de sine distruge comuniunea noastra cu Dumnezeu si cu semenii. Urmarile ei sunt cele amintite mai sus, ea insasi fiind o inversare contra firii a tendintei naturale a omului: aceea a iubirii nepacatoase de sine, indisolubil legata de dragostea fata de Dumnezeu si de semeni.

Lacomia pantecelui

Lacomia pantecelui poate fi definita ca o cautare a placerii de a manca sau, altfel spus, ca o dorinta de a manca in vederea placerii, ca o neinfranare a gurii si a pantecelui. Aceasta patima capata doua forme principale: poate fi preocupata de calitatea alimentelor, si atunci cauta mancaruri gustoase, fine, delicate, gatite cu grija; sau cauta in primul rand cantitatea, si atunci are dorinta de a manca mult.

In primul caz cauta placerea gurii, a gustului; in al doilea caz cauta placerea pantecelui, sau a organelor digestive in general. Intr-amandoua cazurile se cauta o placere trupeasca, de aceea lacomia pantecelui este clasificata printre patimile trupesti. Insa cu toate ca trupul este direct implicat, lacomia pantecelui nu lucreaza direct pentru nevoile trupului; in acest sens, cum ca dorinta depaseste nevoile reale ale trupului, ii putem aduce ca argument pe infometatii notorii.

"Dracul se aseaza in stomac, spune Sfantul Ioan Scararul, si nu lasa pe om sa se sature, chiar de ar manca tot Egiptul si ar bea Nilul intreg. Dupa mancare pleaca ticalosulsi ni-l trimite pe cel al curviei, vestindu-i ce s-a intamplat: ia-l, ia-l, zice, tulbura-l. Caci pantecele umplandu-se nu va lupta mult. Si acela venind zambeste. Si legandu-ne prin somn mainile si picioarele, face apoi toate cate voieste, pangareste sufletul si trupul prin intinaciuni, naluciri si curgeri. E lucru de mirare a vedea mintea netrupeasca intinata si intunecandu-se de trup; si iarasi a vedea pe cel nematerial, curatit si subtiat prin lut".

Se vede de aici ca lacomia pantecelui este si o patima a sufletului. De aceea, anticipand oarecum, il vom cita pe acelasi Parinte, care ne spune ca postul trupesc isi rasfrange actiunea binefacatoare si asupra sufletului: "Postul este o silire a firii si o taiere imprejur a dulcetii gatlejului, curmarea aprinderii, alungarea gandurilor rele si, eliberarea de visari, curatia rugaciunii, luminatorul sufletului, paza mintii, inmuierea invartosam, usa strapungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea vesela, incetarea multei vorbiri, inceputul linistirii, strajerul ascultarii, usurarea somnului, sanatatea trupului, pricinuitorul nepatimirii, iertarea pacatelor, usa si desfatarea raiului".

Bucatele nu sunt un lucru rau in sine, pentru ca Mantuitorul zice: "ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese pe gura, aceea spurca pe om" (Matei 15, 11); iar Sfantul Pavel ii scrie lui Timotei: "orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire" (1 Timotei 4, 4).

De fapt toate lucrurile au fost facute bune de catre Dumnezeu, dar omul le poate intrebuinta rau: "Nu mancarurile sunt rele, ci lacomia pantecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava desarta. Iar daca-i asa, nimic nu e rau dini cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrijirea mintii de a cultiva cele firesti".

Patima lacomiei pantecelui il duce pe om la rau prin faptul ca, acesta cautand voluptatea in mancare, pune mai presus dorinta, de hrana si placerea de a manca decat dorinta de a intra in comuniune cu Dumnezeu. Cel robit pantecelui devine un idolatru: "Pantecele este dumnezeul lor, iar marirea lor este intru rusinea, lor, ca unii care au in gand cele pamantesti" (Filipeni 3, 19).

Unii parinti considera ca pacatul stramosesc a constat in lacomia pantecelui. Adam mancand din pom, dorea sa se desfateze de acest fruct, care simboliza lumea sensibila in intregime, in afara lui Dumnezeu.

Lacomia pantecelui deschide poarta unei multimi de pacate si le creste pe acestea. De aceea Sfantul Ioan Scararul o socoteste, maica tuturor patimilor: "Fiul meu cel intai nascut este slujitorul curviei; al doilea dupa el este cel al invartosarii inimii; al treilea e somnul. Apoi din ei porneste o mare de ganduri; valuri ale intinaciunii, adanc de necuratii nestiute si negraite. Fiicele mele sunt: lenea, vorba multa, indrazneala, nascocirea rasului, glumele, impotrivirea in cuvant, grumazul tapan, neauzireat nesimtirea, robia, fala, cutezanta, iubirea de podoabe, carora le urmeaza rugaciunea intinata si gandurile imprastiate, dar adeseori si nenorociri deznadajduite si neasteptate, carora le urmeaza iarasi deznadajduirea cea mai cumplita dintre toate." Patima pe care o determina principal, si imediat, lacomia pantecelui, este desfranarea, asa cum am vazut din citatul amintit.

Desfranarea

Desfranarea consta intr-o intrebuintare nelegiuita si patologica a sexului. Multi dintre Parinti considera ca inainte de cadere omul traia in feciorie, iar relatia sexuala este una din urmarile caderii: "Spunem ca fecioria este de la inceput si ca dintru inceput a fost sadita in firea oamenilor. Omul a fost plasmuit din pamant virgin. Din Adam numai a fost facuta Eva. In paradis domnea fecioria. Dumnezeiasca Scriptura spune ca atat Adam cat si Eva erau goi si nu se rusinau. Cand insa au calcat porunca, au cunoscut ca erau goi si rusinandu-se, si-au cusut lor invelitori. Si dupa calcarea poruncii, cand au auzit: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce", cand prin calcarea poruncii a intrat moartea in lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui si a zamislit si a nascuf. Aceeasi parere o impartasesc si sfintii Ioan Gura de Aur si Maxim Marturisitorul.

Chiar daca relatia sexuala nu-i urmarea caderii, protoparintilor, fecioria ramane norma perfectiunii. In acelasi timp, insa, pentru ca permite dainuirea umanitatii, unirea dintre barbat si femeie este binecuvantata de Dumnezeu (Facere 9, 7), iar relatia sexuala in cadrul casatoriei nu-i deloc condamnabila si Parintii, urmand Mantuitorului, care a binecuvantat prin prezenta Sa nunta din Cana Galileii, precum si invataturii data de catre Sfantul Pavel (1 Cor. 7, 28; Evrei 13, 4), ii recunosc totala legitimitate si considera ca aceasta este chemata la aceeasi sfintenie ca si alte functiuni ale naturii umane.

In cadrul casatoriei desfraul nu consta in folosirea sexului, ci intr-o practicare a lui abuziva sau perversa. Notiunea de abuz intalnita adesea in invatatura Parintilor, n-are un inteles cantitativ ci calitativ: intr-o practicare nefireasca si fara finalitate. Bineinteles ca desfranare este relatia cu o persoana straina, a unuia dintre soti, sau a tinerilor inaintea casatoriei.

Abuz este atunci cand omul uzeaza de sexul sau avand in vedere numai placerea, atunci cand isi face din placere un scop in acest domeniu. O asemenea intelegere a legaturii sexuale este patima, din mai multe puncte de vedere. Intai de toate pentru ca este negata una dintre finalitatile principale ale relatiei sexuale: procreerea.

In acest sens Sfantul Maxim scrie: "Pacatosenia este o judecata gresita cu privire la intelesurile lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor. De pilda cand este vorba de femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel ce urmareste placerea, greseste in judecata, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Asadar unul ca acesta face rea intrebuintare de femeie, impreunandu-se cu ea. Tot asa este cu celelalte lucruri si intelesuri."

Totusi aceasta finalitate logica a relatiei sexuale, procreerea, nu-i singura ratiune a comuniunii trupesti dintre soti, ci este si un mod de unire a barbatului cu femeia, este un mod de manifestare a dragostei reciproce, dragoste ce se rasfrange si pe plan trupesc. Dragostea conjugala, din perspectiva crestina, este conceputa ca o unire integrala a celor doua persoane, unire pecetluita de harul Duhului Sfant, conferit la cununie.

In acest sens relatia sexuala este subordonata, ca si toate celelalte moduri de unitate dintre miri, dimensiunii spirituale a dragostei lor. Unirea sexuala trebuie, in mod ontologic, sa fie precedata de unirea duhovniceasca care-i confera un sens si o valoare. Atunci cand legatura trupeasca este traita independent de contextul sau spiritual, cautand doar placerea, il mutileaza pe om si perverteste raportul normal cu Dumnezeu si cu semenii.

Dorinta exclusiva de placere, care caracterizeaza desfranarea, mobilizeaza simtirea sufletului in aceasta directie si o deturneaza de la Dumnezeu, care ar trebui sa fie tinta sa esentiala. Intunecandu-i-se sufletul de placerea pe care i-o procura patima, omul este lipsit de bucuria duhovniceasca, cu mult superioara, ce i-o poate oferi comuniunea cu Dumnezeu.

Desfranarea, ca si alte patimi, duce la o rasturnare de valori: Dumnezeu trece pe al doilea plan, sau chiar e uitat si negat, iar pe primul plan trece placerea trupeasca. Ca si orice alta patima, ea distruge virtutea, nascand in suflet tot felul de atitudini pacatoase si alunga frica de Dumnezeu.

Desfranatul are oroare de rugaciune, este iubitor de sine, insensibil, legat de lumea aceasta si lipsit de nadejde. Rezumand, vom spune ca desfranarea este pricinuita si favorizata indeosebi, de alte trei patimi: mandria si slava desarta; judecarea semenilor; imbuibarea cu mancare si bautura precum si somnul.

Iubirea de arginti si lacomia de avere

Iubirea de arginti si lacomia de avere definesc in general atasamentul fata de bani si dorinta nesabuita de a aduna bunuri materiale. Chiar daca cele doua reprezinta nuante diferite, totusi pot fi studiate impreuna pentru ca amandoua presupun un atasament patimas fata de bunurile materiale, pe de o parte, iar pe de alta parte pentru ca de obicei le gasim impreunate, una implicand-o pe cealalta.

O remarca analoaga celor facute la patimile anterioare trebuie facuta si aici: ceea ce-i rau in aceasta patima nu-s nici banii si nici averile ci este atitudinea pervertita a omului fata de acestea. Banii si bunurile materiale sunt necesare omului pentru a subzista.

Lacomul si zgarcitul nu se opreste la aceasta finalitate ci, in mod nefiresc, adopta fata de ele o atitudine patologica, conferindu-le o valoare in sine, in locul unei valori utilitare, si se bucura nu de folosul ce il aduc ci de posedarea lor. Aceasta atitudine patologica constituie caracterul pacatos al iubirii de arginti si al lacomiei de avere. Ea afecteaza relatia cu Dumnezeu si cu semenii.

In starea originara omul avea intreaga sa dorinta indreptata spre Dumnezeu si era preocupat de pastrarea bogatiilor duhovnicesti primite de la El pe care se straduia sa le inmulteasca, conformandu-se intru toate acestea finalitatii naturale a facultatii doritoare a sufletului. Cazut in patimi el si-a deturnat dorinta de la aceasta finalitate normala, pentru a o intoarce spre cele materiale.

Dragostea de Dumnezeu si atasamentul fata de bunurile duhovnicesti pe de o parte, iubirea de arginti si atasamentul fata de bunurile materiale pe de alta parte, se intemeiaza pe aceeasi facultate doritoare a sufletului omului, pe simtirea lui si de aceea ele sunt incompatibile una cu alta: "Nimeni nu poate sa slujeasca la doidomni, caci sau pe unul il va uri si pe celalaltil va iubi, sau de unul se va lipsi si pe celalalt il va dispretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona" (Matei 6, 24).

Pe cat se ataseaza omul de bunurile materiale, pe atat se indeparteaza de Dumnezeu. "Daca doresti sa fii prietenul lui Hristos, vei ura aurul si bogatiile, caci ele intorc, inspre ele gandul celui ce le iubeste, si-l intorc de la preadulcea dragoste de Iisus".

Asa se face ca in viata zgarcitului si lacomului banii, si diferitele bunuri, ocupa locul lui Dumnezeu, si devin pentru el idoli. Si chiar daca iubirea de arginti si lacomia nu sunt foarte dezvoltate, pentru a-L exclude total pe Dumnezeu, acestea sunt un semn al lipsei de credinta si de incredere in El.

"Iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-si procure desmierdari printr-insul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-insul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze, temandu-se de foamete, de batranete, de boala sau de ajungerea intre streini. Acesta nadajduieste mai mult in argint decat in Dumnezeu, Facatorul lucrurilor si proniatorul tuturor, pana si a celor mai de pe urma si mai mici vietati".

Iubirea de arginti si lacomia de avere are urmari nefaste si in raporturile omului cu sine insusi. Inlantuit de aceste doua patimi, omul nu va avea cea mai mica grija de sine. Va iubi mai mult banii si averile decat propriul sau suflet. Preocupat de a le pastra si inmulti, nu va avea grija de mantuire.

"Mintea prinsa in plasa unor asemenea ganduri, isi face socoteala, cum sa poata castiga macar un dinar. Apoi isi framanta mintea aprig sa afle o munca speciala, pe care s-o faca. Vanzandu-si munca si ajungand in sfarsit in stapanirea banului ravnit, se chinuie mai amarnic si mai inversunat cum sa-l sporeasca, nelinistit unde sa-l ascunda si cui sa-l incredinteze. Este apasat apoi de o mai strivitoare grija, ce sa cumpere cu el, sau prin ce negot ar putea sa-si dubleze castigul. Cand si acest lucru i-a reusit dupa dorinta, o mai lacoma foame de aur se trezeste in inima, si-l atata cu atat mai inversunat cu cat acum pune deoparte un mai mare castig. Caci, odata cu sporirea banilor, se dezlantuie o salbatica lacomie in el. Atunci, in sfarsit, isi fagaduieste o viata lunga, batraneti garbovite, betesuguri multe si felurite, care n-ar putea fi suportate la batranete fara o suma mai mare de bani, stransa la tinerete. Asa este prins in incolacirea de sarpe bietul suflet. In timp ce arde de dorinta de a-si spori cu o si mai ticaloasa graba aceasta avutie, rau stransa, el se aprinde inauntrul lui de o boala ce-l sfasie mai cumplit. Stapanit numai de dorinta de castig, vazul inimii lui nu-i indreptat spre nimic altceva, decat de unde ar putea castiga bani. Nici o credinta nu i se mai vede in clipa cand i-a zambit vreo speranta de castig. De acum nu se mai infwara de nici o minciuna, de nici un juramant, de nici un furt; nu mai sovaie sa-si calce cuvantul dat, sa rabufneasca in vijelia unei manii pierzatoare, daca din vina cuiva a pierdut vreun castig sperat si nu sta in cumpana sa treaca peste masura la care-l obliga cinstea si umilinta. Aurul si speranta de castig ajung sa tina loc de Dumnezeu pentru el in toate momentele".

Lacomia care-l cuprinde, spune Sfantul Pavel "este o inchinare la idoli" (Coloseni 3, 5). Iar lui Timotei ii scrie ca "cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita si in cursa si in multe pofte nebunesti si vatamatoare; ca unele care cufunda pe oameni in ruina si in pierzare. Ca iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri" (1 Timotei 6, 9-10). Toate aceste lucruri, scrise intr-un alt context social, sunt foarte actuale - daca nu mai actuale decat atunci - in lumea capitalismului salbatic dominat de un singur stapan atotputernic: banul.

Iubirea de arginti si lacomia de avere perturbeaza grav si relatiile cu semenii. Acumularea bogatiilor se face intotdeauna, dupa parerea Parintilor, in detrimentul altora. "Bogatii considera averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca ale lor, pentru ca ei au pus mana mai intai pe ele. Daca fiecare om si-ar opri pentru sine numai atat cat ii trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale si daca ar da ce-i prisoseste celui nevoias, atunci nimeni n-ar mai fi bogat, nimeni sarac. Oare nu esti lacom, nu esti hot cand iti insusesti cele ce ti-au fost date in administrarea ta? Cel ce dezbraca pe cel imbracat se numeste borfas. Merita oare alt nume cel care nu imbraca pe cel gol, odata ce poate face aceasta? Painea, pe care o tii tu, este a celui flamand; haina, pe care o pastrezi in lazile tale, este a celui dezbracat; incaltamintea, care se strica in casele tale, este a celui descult; argintul pe care-l tii ingropat, este al celui nevoias. Deci, pe atatia oameni nedreptatesti cator ai putea sa le dai din avutiile tale".

Caracterul patologic al iubirii de arginti si al lacomiei de avere se vadeste si din multimea patimilor pe care le naste. Urmand Sfantului Pavel (1 Timotei 6, 10), Parintii afirma ca iubirea de arginti este radacina tuturor relelor.

Astfel Nichita Stithatul intreaba: "Daca aceasta boala este un asemenea rau incat a primit numele de a doua idolatrie, de ce patima nu va fi napadit sufletul care este cuprins de ea? Iubirea de arginti si lacomia distrug comuniunea si mila. Ele sunt radacina tuturor relelor: a nesimtirii, a urii, a aversiunii, a spiritului de razvratire, a uciderilor, etc. Ele produc in suflet teama si tristetea. Apoi mai pot naste in suflet mania, violenta, lenea, orgoliul, mandria, aerul de superioritate, dispretul fata de aproapele, insolenta, aroganta."

Incheind vom spune ca "trei sunt pricinile dragostei de bani:iubirea de placere, slava desarta si necredinta. Cea mai rea dintre acestea este necredinta". Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, face urmatoarea legatura logica: "lacomia de avere n-are alta cauza decat mandria, ura fata de oameni si dispretul".

Mania

Mania este patima care izvoraste din facultatea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. "Mocnind aceasta tainuit in inima voastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. Puterea irascibila o are omul de la creatie si face parte din fiinta lui. Ea avea drept scop sa-i termita omului sa lupte impotriva ispitelor si a ispititorului, pentru a evita pacatul. Dar, dupa caderea in pacat, omul a deturnat aceasta finalitate si in loc sa-si utilizeze puterea irascibila in lupta cu raul, deturnat-o in lupta cu aproapele, a ajuns sa foloseasca aceasta putere impotriva firii, ajungand la manie, sub diversele ei forme, mania este o patima si pentru ca maniosul vede in semenul sau un obiect.

De aceea nimic n-o poate justifica. "Nu va putea sa alunge de la sine amintirile patimase, omul care n-a avut grija de pofta si manie, pe una stingand-o cu posturi, cu privegheri si cu culcat pe jos; iar pe cealalta imblanzind-o cu indelunga rabdare, cu suferirea raului, cu nepomenirea de rau si cu milostenii. Caci dintr-aceste doua patimi se tes mai toate gandurile dracilor, care duc mintea la primejdie si pierzanie" pentru ca "nu este nici o manie dreapta impotriva aproapelui. Caci de vei cauta vei afla ca este cu putinta sa randuiesti lucrul bine si fara manie".

Doar impotriva raului este justificata mania. Sfantul Pavel ne spune ca "lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri" (Efeseni 6, 12).

In relatiile cu semenii, dupa povata parintilor, nu trebuie sa ne maniem pe cei ce gresesc, ci pe greseala si pe incepatorul greselilor. Maica Singlitichia ne invata: "Bine este a nu te mania. Iar daca se va intampla, nici o parte din zi sa nu ti se lase spre patima, zicand: sa nu apuna soarele; dar tu sa astepti pana ce toata vremea ta apune. De ce urasti pe omul care te-a mahnit? Nu este el cel ce ti-a facut strambatate, ci diavolul. Uraste boala, iar nu pe cel ce boleste!"

Prin manie, in traditie ascetica, nu sunt intelese doar iesirile turbulente si agresive, ci toate formele de agresivitate interiorizate si nemanifestate, care vad in aproapele un obiect. Resentimentele sunt o forma de agresivitate interiorizata si ascunsa, care au la temelie tinerea de minte a raului, ranchiuna, ura, ostilitatea, lipsa de iubire. Si umorul de prost gust, acreala, iritarea si nelinistea fac parte din aceasta patima. Am mai putea adauga ironia fata de ceilalti si reaua vointa exprimate printr-o rautate evidenta sau, subtil, printr-o bucurie neexteriorizata fata de necazurile semenului sau printr-o parere de rau fata de realizarile acestuia.

Sfantul Ioan Casian spune ca felurile maniei sunt trei: unul, care este inlauntrul nostru si altul, care se dezlantuie, in vorbe sau fapte, despre care spune si Apostolul: acum lasati si voi toate: mania, iutimea. Al treilea, care nu fierbe si nu se consuma intr-o ora, ca acela, ci se pastreaza zile si vreme indelungata. Toate acestea trebuiesc osandite de noi cu acelasi dispret".

Si Sfantul Ioan Scararul face o legatura de interdependenta intre manie si multe alte patimi ascunse: "Tinerea de minte a raului este sfarsitul la care duce mania, pazitoarea pacatelor, urarea dreptatii, pierzania virtutilor, veninul sufletului, viermele mintii, rusinea rugaciunii, curmarea cererii, instrainarea iubirii, piron infipt in suflet, simtire neplacuta, iubita ca o dulceata a amaraciunii."

Aceasta "dulceata a amaraciunii prins fiind in nebunia maniei, se cere satisfacuta. Ea nu naste neaparat mania, ci o antreneaza: cel fara de minte, fiind purtat de patimi, cand se tulbura impins de manie, se grabeste fara judecata sa ocoleasca pe frati, iar cand e aprins de pofta, razgandindu-se, fuge sa-i intalneasca. Iar cel intelept lucreaza in amandoua imprejurarile cu totul dimpotriva: caci in vreme de manie, taind pricinile tulburarii, se scutura de scarba fata de frati, iar in vreme de pofta, se retine de la pornirea spre intalnirea nesocotita."

Patimasul, pentru a-si implini pofta, este in stare sa loveasca, sa pagubeasca, sa se pomeasca cu o furie nestavilita impotriva celui ce i-ar sta in cale ajungand uneori pana la crima.

Parintii socot ca mania, ca si celelalte patimi, este o boala a sufletului. in virtutea dereglarilor pe care le provoaca este considerata adesea ca o forma a nebuniei. "Intre manie si nebunie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu este nici o deosebire".

Sfantul Ioan Scararul o califica drept epilepsie spirituala. Grigorie cel Mare face un tablou realist al maniosului: "Intepat de acul maniei, ii bate inima, ii tremura corpul, ii bolboroseste limba, i se aprinde fata, ii scanteiaza ochii: omul devine de nerecunoscut pentru cei apropiati. Gura scoate sunete, dar mintea nu mai urmareste ce i spune. Si atunci un om care nu-i constient de ce spune, se deosebeste oare de un nebun?"

Omul cuprins de asemenea stari patimase nu mai are pace si se afla intr-o stare permanenta de neliniste. Mania il desparte pe om de Dumnezeu. Nu numai ca se substituie "maniei sfinte", care-ti da ravna sa te lupti cu raul, ci ea distruge "blandetea si smerenia inimii (Matei 11, 29), care-l face pe om asemenea cu Dumnezeu.

Mania alunga si rugaciunea, care este "vlastarul blandetii si al lipsei de manie". Consecintele maniei sunt catastrofale pentru om. Mania il duce la moartea duhovniceasca. Ea distruge il el toate virtutile, si in primul rand dragostea. Apoi naste in locul lor o multime de pacate: tristetea, acedia, lasitatea si mandria.

Intristarea

Intristarea este o patima care intuneca sufletul si nu-i permite sa aiba nici o vedere duhovniceasca, oprindu-l de la orice lucrare buna. Omul cuprins de intristare peste masura nu se mai poate ruga, nu poate face lectura duhovniceasca, n-are rabdare cu semenii, este irascibil, n-are ravna sa mai faca nimic.

"Precum molia roade haina si cariul lemnul, asa intristarea intuneca sufletul omului." Duhul intristarii impinge sufletul la deznadejde.

In conditia sa paradisiaca omul nu cunostea tristetea. Aceasta a aparut in urma greselii lui Adam si este legata de conditia umana datorita caderii. Ea, deci, nu facea parte din firea fundamentala a omului. In acelasi timp trebuie sa spunem ca tristetea nu este in mod mecanic o patima rea. Parintii ne spun ca sunt si patimi "firesti si neprihanite" pe care le mai numim afecte, care au fost integrate naturii umane dupa cadere, dar care nu sunt rele.

Referitor la intristare Sfantul Pavel ne spune ca "intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte" (2 Cor. 7, 10). Intristarea dupa Dumnezeu ii ingaduie omului sa-si planga pacatele, sa se necajeasca pentru pierderea perfectiunii de la inceput, sa sufere pentru ca s-a indepartat de Dumnezeu, si-l transpune in starea de pocainta care-si gaseste implinirea in lacrimi.

Intristarea ca patima, in adevaratul sens al cuvantului, nu-i dupa voia lui Dumnezeu, ci-i o boala sufleteasca. In loc sa-si foloseasca intristarea pentru a-si plange pacatele, omul se necajeste ca si-a pierdut bunurile materiale care-i puteau satisface placerile. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "intristarea este o dispozitie din care lipseste placerea. Iar lipsa placerilor e adusa de osteneala. Osteneala la randul ei, e provocata de lipsa deprinderii naturale, sau de pierderea ei. Iar lipsa deprinderii naturale e produsa de imbolnavirea puterii ce se afla prin sine la dispozitia deprinderii. Aceasta boala a puterii ce se afla prin fire la dispozitia deprinderii vine din reaua intrebuintare a lucrarii ei naturale. In sfarsit, reaua intrebuintare a lucrarii ei consta in miscarea puterii spre ceea ce nu e potrivit cu firea si nu are consistenta".

Omul covarsit de patima tristetii isi manifesta in comportamentul sau o indoita pacatosenie: pe de o parte nu se mahneste, cum ar fi normal, pentru starea sa de cadere, de pacat, de boala; iar pe de alta parte se necajeste pentru pierderea bunurilor, demnitatilor, situatiilor privilegiate, pe care de fapt nici nu le merita.

Intristarea, dincolo de starea sufleteasca pe care o exprima acest cuvant, apare ca o descurajare, ca o apasare si durere psihica, ca o stare de opresiune sau de depresiune, de disperare insotita adesea de neliniste si ingrijorare. Aceasta stare poate avea cauze nenumarate, insa intotdeauna este provocata de o reactiune patologica a facultatilor irascibile si doritoare ale sufletului, intristarea este provocata de pierderea bunurilor si placerilor, de catre manie, sau alteori de-a dreptul de catre diavoli.

Efectele intristarii nu sunt de neglijat. De aceea Isus Sirah da urmatorul sfat: "nu da spre intristare sufletul tau si nu te necaji cu sfatul tau. Veselia inimii este viata omuluui si bucuria este indelungarea zilelor lui" (30, 21-22).

Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca intristarea poate intuneca sufletul mai mult decat toate ispitele dracilor. Intristarea nu numai ca este un obstacol in calea virtutilor, ci este si cauza a multor rele. Ea naste disperarea, morocaneala, rautatea, ranchiuna, amaraciunea. Si in cel mai rau caz, disperarea poate duce la sinucidere.

Acedia

Acedia este vecina cu intristarea, in asa masura incat unii Parinti, ca Sfantul Grigorie cel Mare le unesc. In rasarit insa au fost tratate separat. Termenul grecesc este tradus prin acedia, desi e greu de a-i face o traducere simpla si completa: cuvantul "plictiseala", prin care adesea este redat, nu exprima decat o parte din realitatea complexa pe care o exprima.

Acedia este o stare de lene si de intunecare sufleteasca, dar si o stare de dezgust, de aversiune, de oboseala, de abatere, de descurajare, de melancolie, de depresiune, de nepasare, de toropeala, de somnolenta, de apasare sufleteasca si trupeasca. Acedia il poate face pe om sa doarma chiar daca nu-i, in mod real, obosit. Acedia cuprinde in sine o stare generala de nemultumire.

In aceasta stare omul nu mai are chef sa faca nimic. Aceasta stare "vecina cu tristetea, spune Sfantul Ioan Casian, si incercata mai ales de cei insingurati, este un vrajmas mai inversunat, obisnuit celor ce traiesc in pustiu".

Acedia il face pe om nestatornic. Nu se poate lega cu sufletul de o indeletnnicire sau alta. Cauta motive de a-si parasi casa, de a iesi, de a pleca intr-un loc sau altul, de a se intalni cu o persoana sau alta. Iar aceste intalniri nu-i sunt neaparat trebuincioase, desi cauta sa le justifice. Cel cuprins de patima acediei nu-i multumit cu locul si cu starea in care se gaseste si-i mereu in cautare.

Daca, in primul rand, este avizat la aceasta incercare omul duhovnicesc; monahul care in virtutea votului este legat de un loc si de o ascultare, nu-i scutit de ea nici cel ce n-are nici o randuiala spirituala. Numai ca, in cazul acestuia, se manifesta sub alte forme. Acestuia ii vine trandavia, care e vadita tuturor si e despartita prin felurile ei de cele spuse inainte si de cele asemenea lor.

Acedia, in cazul lui, capata forma unui sentiment confuz de nemultumire, de dezgust fata de toti si de toate. In amandoua cazurile "insanatosirea si leacul ei izvorasc din liniste. Aceasta este mangaierea celui ispitit de ea. Dar din intalniri nu primeste niciodata lumina mangaierii si convorbirile cu oamenii nu-l tamaduiesc, ci-l odihnesc pentru o vreme, dupa aceea se ridica impotriva lui cu mai multa tarie. El are neaparat nevoie de un om luminat, cercat in astea, ca sa1 fie luminat de el si intarit in toata vremea de credinta". Omul acesta este duhovnicul.

Acedia, spre deosebire de alte patimi, nu este cauza anumitor pacate, ci le naste pe toate. 'Toate patimile, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, tin sau numai de iutimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea rationala, cum e uitarea sau nestiinta.

Dar acedia, facandu-se stapana peste toate puterile sufletului, starneste deodata aproape toate patimile. De aceea este si cea mai grea dintre toate celelalte patimi. Bine zice asa Domnul, cand da doctoria impotriva ei: "Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre" (Luca 21, 19).

Dar nici ea nu poate fi considerata ca luand nastere, cum era cazul celorlalte patimi, prin pervertirea unei anumite facultati, sau prin intrebuintarea aceleia in mod nefiresc. Ea poate fi inteleasa ca o amortire si o inactivare pe de o parte, iar pe de alta parte ca o distragere a tuturor facultatilor care alcatuiesc viata duhovniceasca a omului. Mai poate fi considerata ca o absenta a zelului pe care Duhul Sfant i l-a dat primului om creat, si il da omului reinnoit in Hristos.

Frica

Frica este socotita de catre Parinti si ea patima, ca de altfel si alte stari apropiate ei, cum ar fi teama, spaima, groaza, dar si ingrijorarea, nelinistea, disperarea. in general frica ia nastere atunci cand esti amenintat de o suferinta, sau esti pus in situatia de a pierde un lucru sau o stare la care tii si de care esti atasat.

Frica poate fi in acelasi timp si o virtute. Astfel este o virtute frica sadita in firea omului de a nu-si pierde sufletul si trupul, de a nu-si pierde viata, de a se impotrivi fortelor care incearca sa o ruineze si sa o duca in nefiinta.

"Este o teama fireasca atunci cand sufletul nu vrea sa se desparta de trup, din pricina dragostei naturale si familiaritatii puse in el de la inceput de creator, in virtutea careia, in chip firesc, se teme, agonizeaza si evita moartea."

Un al doilea mod sublim al fricii este "frica de Dumnezeu", care pe treapta sa inferioara te face sa te inflori gandindu-te ca pentru pacate te poate pedepsi Dumnezeu iar pe treapta superioara ai teama de a nu-L pierde pe Dumnezeu, de a nu fi despartit de Dumnezeu. Adam, inainte de cadere, avea aceasta frica virtuoasa, sub amandoua aspectele, fiind unul dintre mijloacele pe care omul le primise ca ajutor pentru a nu incalca poruncile lui Dumnezeu. In acest sens va scrie si Solomon ca "frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii" (Pilde 1, 7).

Frica, ca si patima, este o consecinta a pacatului. Ea se manifesta intotdeauna ca o repulsie in fata a ceea ce ti-ar putea curma existenta, dar nu existenta in Dumnezeu, ci existenta in starea cazuta, care este coplesita de iubirea de sine. Aceasta patima scoate in evidenta un atasament grozav fata de lumea trecatoare si de poftele ei. Ca si celelalte, patimi, frica este o boala pentru ca insumeaza o multime de tulburari si naste o sumedenie de pacate. Ea este favorizata de catre alte patimi, in primul rand fiind legata de mandrie.

"Cel ce nu-si cunoaste slabiciunea sa, spune Sf. Isaac Sirul, e lipsit de smerenie. Iar cel lipsit de smerenie e lipsit si de desavarsire. Si cel lipsit de aceasta e pururea infricat". Iar Sfantul Ioan Scararul adauga: "Sufletul mandru este robit fricii lase, pentru ca se bizuiepe sine si se teme de zgomotele lucrurilor si de umbre."

In general spus, frica se naste, dintr-o stare de pacatosenie: "necaz si stramtorare peste sufletul oricarui om care savarseste raul" (Romani 8, 9). Ea este legata si de lucrarea dracilor: ei o starnesc, profita de existenta ei ca de o stare. favorabila actiunii lor; ei au in frica pacatoasa un aliat.

Invidia

Invidia este una dintre patimile "nenorocite", dupa spusa Sfantului Vasile cel Mare, care raneste putin pe ceilalti, si foarte mult pe cel ce o are. Ea se manifesta printr-o parere de rau fata de binele si fericirea aproapelui si printr-o bucurie fata de necazurile lui. Ea devine foarte grava, pacat impotriva Duhului Sfant, atunci cand il pizmuim pe aproapele pentru viata lui duhovniceasca, pentru inaintarea lui in virtute.

Cauza principala a invidiei este mandria. Iar din ea se nasc multe alte patimi: ura fata de aproapele, vorbirea de rau, defaimarea, ocara, inselaciunea, uciderea, etc. Din aceasta legatura blestemata se poate iesi numai recastigandu-ne comuniunea intru dragoste cu semenii nostri.

Mandria este patima cea mai urata de Dumnezeu si cu ea incheiem aceasta analiza a gandurilor rautatii, a caror numar variaza de la un Parinte la altul, in functie de criteriile dupa care le imparte.

Adevarul insa, care iese clar in evidenta la toti, este acela ca pacatul este o boala pentru suflet si pentru trup, ducand la consecinta fatala: ruperea comuniunii cu Dumnezeu si cu oamenii.

Mandria

Mandria este foarte apropiata de slava desarta, in asa masura incat multi Parinti nici nu le separa; si in loc de opt pacate de capetenie, sau ganduri ale rautatii, apar numai sapte. Cei ce analizeaza subtilitatea inlantuirii patimilor, vad ca mandria apare ca o urmare a slavei desarte. "Ele au numai atata deosebire intre ele, spune Sfantul Ioan Scararul, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul e inceputul, iar al doilea sfarsitur". Acelasi lucru il afirma si Sfantul Ioan Casian: "cresterea uneia aduce aparitia celeilalte".

Dintr-un alt punct de vedere, cand este vorba de o ierarhizare a patimilor, mandria apare pe primul loc, dand apoi nastere slavei desarte si multor alte pacate. "Acest monstru foarte crud si mai mare decat toate pacatele de mai inainte, ii pierde cu o muscatura cumplita indeosebi pe cei desavarsiti si ajunsi aproape de ultima treapta a virtutilor".

Mandria, ca si slava desarta, comporta doua forme de manifestare: una fata de oameni, iar cealalta fata de Dumnezeu. "Doua sunt felurile trufiei, una care ii asalteaza pe monahii duhului si pe cei mai ridicati, iar alta care pune stapanire chiar pe incepatori, inca legati de carne. Si desi pe ambele semetia le ridica atat impotriva lui Dumnezeu, cat si a oamenilor, totusi | cea dintai se refera cu deosebire la Dumnezeu, iar cealalta ii priveste mai propriu pe oameni".

Prima forma a mandriei sta in aceea ca omul se considera superior semenilor sau macar unora dintre ei. Daca i se pare ca inca n-are aceasta superioritate, o cauta. In orice caz omul mandru cauta sa se inalte, cu motive sau fara. Iar inaltandu-se se autoevalueaza si se admira pe sine, se felicita si se lauda. Aceasta atitudine este prezenta si atunci cand este vorba de slava desarta, numai ca in cazul mandriei omul asteapta si laudele si aprecierile celorlalti. Omul mandru, inaltandu-se, cauta sa-i injoseasca pe semenii sai. ii priveste de sus, ii pizmuieste si merge pana acolo incat ii dispretuieste total, ca si cum n-ar exista.

Mandria il determina pe om sa se compare cu semenii sai si afirmandu-si superioritatea, raportandu-se la ei, se crede esentialmente diferit de acestia: "Dumnezeule iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri." (Luca 18, 11).

Aceasta forma de mandrie se defineste printr-o seama de atitudini. Omul cuprins de ea face parada de calitatile pe care le are, ba se sforteaza sa para mai mult decat este in realitate. Este arogant, infatuat, multumit de sine, plin de siguranta. Crede ca stie totul, ca are ntotdeauna dreptate, se contrazice cu altii, are dorinta de a-i invata pe altii si tendinta de a-i judeca. Mandrul este orb atunci cand este vorba de greselile sale, refuza din principiu orice critica, i-accepta sa fie povatuit si nu se supune nimanui.

Daca prima forma a mandriei il ridica pe om deasupra semenilor sai, a doua il ridica pe om in raport cu Dumnezeu si-l porneste impotriva Lui. In acest caz, mandria este o patima foarte grava, mai rea decat oricare alta, pentru ca ea l-a facut pe Lucifef sa cada si pe Adam sa iasa din rai. Patima acestei mandrii este un mare tiran: "Si ca sa putem cunoaste puterea acestui atat de apasator tiran, aflam ca ingerul acela, care pentru uimitoarea, lui stralucire si frumusete a fost numit Lucifer, n-a fost alungat din cer pentru nici un alt motiv decat acesta: ranit de sageata trufiei a cazut din acel fericit si sublim lacas al ingerilor".

Mandria aceasta se manifesta ca o negare sau ca un refuz al lui Dumnezeu, care poate uneori, ca si in cazul lui Lucifer, sa ia forma unei razvratiri deschise. Ispita draceasca, mereu repetata, ii sopteste; omului in acelasi chip ca lui Adam: "veti fi ca Dumnezeu" (Facere, 3, 5).

Inchipuindu-si ca devine Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul cade si din starea in care se gaseste. Omul ajuns in aceasta stare de mandrie refuza sa-l considere pe Dumnezeu ca si creator al naturii, ca si principiu al existentei sale si ca izvor al tuturor bunurilor pe care le are, atribuindu-si toate acestea siesi.

"Cea dintai mandrie, spune Avva Dorotei, este cand cineva dispretuieste pe fratele, cand il socoteste ca nefiind nimic si pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta de nu se va trezi repede si de nu se va sargui sa scape de ea, vine incetul pe incetul si la a doua mandrie, prin care se mandreste si impotriva lui Dumnezeu, si-si pune pe seama ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu".

Cele doua forme sub care se manifesta mandria, fiind foarte bine conturate fiecare, totusi nu sunt separate si independente. Sunt ca doua fete ale aceleiasi patimi, intotdeauna prezente in omul cazut, uneori parandu-se ca este mai evidenta o forma, alteori inlocuind-o cealalta.

Daca prima il pune pe om in conflict cu semenii, a doua in conflict cu Dumnezeu, in realitate cel cuprins de mandrie se impotriveste concomitent si lui Dumnezeu si semenului. "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (1 Ioan 4, 20-21).

Ne punem poate intrebarea in ce consta tragedia acestei patimi? Ea consta intr-o pervertire a nazuintei fundamentale pe care o are firea omeneasca: aceea de a urca inspre Dumnezeu, de a ajunge asemenea cu El, de a se uni in final cu El in plenitudinea comuniunii de dragoste si cunoastere. Aceasta urcare inspre Dumnezeu, pentru a realiza asemanarea cu El prin cultivarea virtutilor rasadite in firea omeneasca si prin conlucrarea cu harul Sfantului Duh, omul trebuia sa o faca in Dumnezeu.

Sinergia dintre propriile sale fapte si harul dumnezeiesc, sau altfel spus conlucrarea cu Dumnezeu, ii dau omului posibilitatea urcusului duhovnicesc. Acest urcus trebuia sa-l strabata in comuniune cu semenii sai, ba mai mult, sa integreze cosmosul intreg in acest proces de induhovnicire. Ori, omul a pervertit aceasta nazuinta fireasca, dorind sa devina, dupa promisiunea diavolului, "un dumnezeu prin sine insusi, fara Dumnezeu si in afara lui Dumnezeu".

Pe de alta parte, in loc de a face acest efort de imbunatatire, dimpreuna cu semenii sai, omul se porneste impotriva lor, faramitand astfel unitatea firii omenesti. Apoi omul mandru nu este in stare sa vada, in toate bunurile primite, darul lui Dumnezeu.

Ba mai mult, omul mandru nici nu-L poate cunoaste intr-un mod corect pe Dumnezeu: "inceputul trufiei omului este de a parasi pe Dumnezeu si a-si intoarce inima sa de la Cel care l-a facut" (Sir. 10, 12). Omul trufas nu se cunoaste nici pe sine, atribuindu-si calitati pe care nu le are. Iar pe semenul sau il subestimeaza.

Mandria este o sursa nesfarsita de conflicte intre oameni si o intretinatoare a acestora. Nu trebuie uitat un fapt important in iscarea si amplificarea acestei patimi diavolul joaca un rol important.

Am facut o analiza sumara a patimilor, boli ale sufletului, urmand traditia statornicita in viata duhovniceasca a Bisericii. In vremurile noastre varietatea, subtilitatea si modul lor de a-l inlantui t pe om sunt mult mai rafinate. Mijloacele tehnice perfectionate, televiziunea, casetele video, presa, literatura pornografica, muzica de inspiratie satanica, casele de prostitutie, ca sa pomenim doar o parte din ele, fac mult mai usoara actiunea nefasta a patimilor ce l-au incercat pe om de-a lungul istoriei, de la caderea lui in pacat.

Dar esenta, obarsia si rezultatul lor este acelasi: distrugerea comuniunii dintre oameni, distrugerea comuniunii dintre om si; Dumnezeu - izvorul vietii, moartea trupeasca si sufleteasca.

Proorocul declara cu dojana: "Doua rele a facut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ieremia 2, 13); iar Sfantul Pavel: afirma: "Printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea" (Romani 5, 12).

+ Andrei - Episcopul Alba Iuliei
Repere de morala crestina, Editura Reintregirea