Războiul duhovnicesc nevazut
Lumea duhovnicească - nevăzută
Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu diavolii.Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).
După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.
Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea rea.
Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea 3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: "Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute.
De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte".
Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:
I. Prin patimile trupului său:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.
II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.
III. Direct de diavoli.
Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:
a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.
Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti...
Caracteristicile războiului cu diavolii
Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale războiului nevăzut:
1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. In timpul acestei vieti pământesti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.
Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: "Războiul este permanent si întotdeauna este nevoie ca ostasii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem".
2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare spune că: "Diavolii sunt necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită si uzează fără scrupule de toată forta si viclenia de care dispun".
Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află sub conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omenesti.
Intr-un citat al învătăturii Bisericii noastre se spune că "Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor". Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce si scăparea din ea" (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispititi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. "Dacă cineva nu se face de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui".
3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice: "Inmultindu-se razboaiele se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai râvnitori". In vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe noi însine si atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.
0 altă "calitate" a diavolilor este aceea de clevetitor si bârfitor. Cleveteste pe om în fata lui Dumnezeu (lov 1,9-11) si în fata semenilor săi. Despre acest lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în Cer între răzvrătitul Lucifer si ceilalti îngeri si despre căderea tagmei luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci si pe oameni (Apoc. 12,7-10). Iată ce izvor nesfârsit de răutate este diavolul, care nu se mărgineste numai a ispiti pe oameni, ci merge si-i cleveteste înaintea lui Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă si înversunată. Pentru aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi însine lăsându-ne păcăliti, întindem mâinile prietenoase si facem pact cu diavolii.
4. Războiul diavolilor este înversutat si nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în atacurile sale asupra noastră, el se mânie si se sălbăticeste mai tare. Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacati de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp cât ei se vor împotrivi si se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu diavolul este stăruitor si necontenit, iar diavolul foloseste toată viclenia sa, uzează de toate armele si uneltele sale.
Sfântul Teodor Studitul spune că "Diavolul umblă ca un leu ce răcneste, căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Si nu-i ajunge atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel vesnic".
Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată de oameni. Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare).
Orice dorintă a noastră spre viata duhovnicească face pe Sfintii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.
Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli "ucigasi de oameni", căci ce altceva înseamnă săvârsirea păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului nostru semintele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul si seamănă zâzaniile sale, semintele răului. Si astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine si rău.
Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om si de a ne robi neîncetat, fără de milă. "In sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui veac,împotriva duhurilor răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati toate armele lui Dmnnezeu, ca să puteti sta împotrivă în ziua cea rea si, toate biruindu-le, să rămâneti în picioare" (Efes 6,11-13). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har. Supuneti-vă deci lui Dumnezeu. Stati împotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va apropia si El de voi" (Iacob 4,6-8).
Războiul celor trei cete diavolesti cu crestinii
Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui si a trupului (Efes. 11,2; VI,12), cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele trei cete diavolesti luptă pe crestinii care se nevoiesc, actionând asupra celor trei puteri sufletesti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională).
Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă din putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iutimii îi corespunde a doua ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Acesti diavoli pot să fie biruiti de oamenii care întorc cu bărbătie puterea mânioasă asupra vrăjmasilor nevăzuti. In sfârsit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor rationali (arhiconi) îsi trimit atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta cunoasterii (filozofia, teologia, imaginatiile) si îi îndeamnă la făurirea de idei contrare lui Dumnezeu. Pentru că însesi momelile lor, gândurile insuflate iau forma de gânduri înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau intelectual al cuvântului. Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea, pământul si văzduhul.
Cele trei cete diavolesti
Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri si căzând din imaterialitatea lor, au căpătat o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe care le lucrează si de care sunt îmbibati. "Pierzând diavolii bucuria duhovnicească-îngerească, pătimesc si ei voluptatea pământească, la fel ca si oamenii, prin deprinderi si patimi trupesti" (Sfântul Grigorie Sinaitul).
Din această cauză si sufletul omenesc, zidit după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, rational si gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc si nesimtitor duhovniceste si aproape fără de minte, iar prin plăcerile de lucrurile materiale nu mai cunoaste pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele si păcatele prefac firea si schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format si cele trei cete diavolesti:
I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate si băloase, care actionează ca niste lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli plutesc în puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în oceanul băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire si se bucură de umezeala plăcerilor nerationale. Ele ridică asupra omului valuri de gânduri de întinăciune.
II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mâniosi, care este mânioasă si răzbunătoare, ca niste fiare mâncătoare de trupuri, ca niste câini care ling sânge si se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuintă puterea mânioasă a oamenilor.
III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor rationali-arhiconi, care sunt cei mai apropiati slujitori ai satanei si se ocupă în special cu interpretarea eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare si subtiri, ca niste duhuri aeriene si actionează asupra puterii rationale, contemplative a sufletelor omenesti, aducând în mintile oamenilor ereziile, filozofiile înalte, nălucirile, vrăjitoriile... Uneori se arată în chipuri de păsări si de îngeri (2 Corinteni 11,14) ca să amăgească pe crestini (Pilocalia VII, p. 143).
Ceata diavolilor poftelor
Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva crestinului, care se roagă în inimă, ca unul ce-si are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la buric a omului. El aruncă asupra crestinilor puterea arzătoare a săgetilor sale, având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă si umplându-l de necurătii. Apoi îl aprinde cu desfrânări si plăceri păcătoase.
Dar cum sunt războiti crestinii de acesti diavoli? Ei le insuflă oamenilor gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare si băutură, de iubire de bani si somn peste măsură, fiind ajutati în ispitele lor de poftele si păcatele oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânati, betivi...
Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavolesti sunt propovăduitorii patimilor trupesti: regizori, actori, scriitori, cântăreti, care prin filme, cărti, reviste, casete si videocasete ispitesc pe crestini ca să-i prindă în mrejele lor. Acest soi de diavoli pot fi alungati cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Impărtăsanie, participarea regulată la Sfânta Liturghie, ascultare de duhovnic si muncă binecuvântată.
Ceata diavolilor mâniei
Puterea mânioasă pe care o are crestinul pentru a lucra fapta bună crestină si pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura si distrugerea aproapelui.Acesti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii, invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor împotriva firii, răzbunării...
Când muncim fizic si efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o avem în acele momente îi luptă si îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si a Bisericii si ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă si agresiuni asupra aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca puterea mânioasă pe care o avem în acele momente si Harul lui Dumnezeu să izgonească pe diavoli de la noi si de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri si cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si aproapelui.
Când suntem mâniosi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul se îndepărtează si mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici ortodoxe, aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât si prin ceilalti. Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu prin rugăciune si muncă binecuvântată, prin iertare si dragoste sfântă crestină, smerindu-ne în ispite.
Ceata diavolilor rationali (arhiconi)
Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava desartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea si sinuciderea. Satana este "teologul iadului" si se ocupă în mod special cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi. Diavolii rationali sunt foarte puternici si actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.
Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor, ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îsi formează propria lor credintă sectară, eretică, atee. Insusi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta Scriptură, interpretate gresit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l(Matei4,3-10).
Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul 1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă - dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu, mintea catolicilor se va lumina si smeri si vor fi alungati diavolii rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală si adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta Scriptură după dorintele si păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11 Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este si faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.
Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoti si diaconi) luminează prin învătătura de credintă ortodoxă mintile oamenilor si alungă duhurile diavolesti ale necredintei si ale celorlalte păcate.
Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile si Bibliile sectare, întunecă mintea credinciosilor si strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea si nesupunerea fată de ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii si crestinii ortodocsi primesc binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu si astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii si schismaticii primesc putere de a propovădui de la diavolii arhiconi. De aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu discutăm cu ereticii, pentru a nu primi în mintea noastră duhurile diavolesti ale lui Antihrist.
Cuvântul scris se materializează pe hârtie, dar se transmite prin duh. De aceea, primind sau citind o carte sau o Biblie sectară vom primi duhurile lui Antihrist în sufletele noastre si astfel vom avea gânduri de necredintă, erezie si hulă în mintea noastră. Odată cu cartea eretică primim si duhurile arhiconice, care, prin citit, pătrund în mintea noastră.
Mintea omului, când îsi fixează atentia asupra unui obiect, intră în interactiune cu acel obiect. Citind, de pildă, o carte, noi stabilim legătura sufletească cu autorul ei si cu cei care au citit sau citesc în acel moment acea carte. Dacă autorul cărtii este un crestin cu viată sfântă, care după mutarea sa din această viată a ajuns la fericirea cea vesnică, sufletul cititorului are parte de bucuriile cele duhovnicesti.
Dacă, dimpotrivă, scriitorul este un om păcătos, iar cărtile lui descriu păcate (desfrânare, betie, homosexualitate, crime, tâlhării, necredintă, erezii), cititorul are părtăsire cu duhurile diavolesti, care l-au ajutat pe scriitor să scrie si să răspândească o astfel de carte.
Citind cu binecuvântarea preotului Sfânta Scriptură si scrierile Sfintilor Părinti, vom avea părtăsire harică cu Dumnezeu si cu Sfintii Săi. Iar înăltându-ne prin citit la gândurile si sentimentele sfinte ale sfintilor, ne vom sfinti. In acelasi timp, sfintii care au scris cartea se roagă în Cer, la Dumnezeu, pentru noi si prin harul lui Dumnezeu ne binecuvântează.
Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătosi, pentru că ne putem molipsi de păcatele lor. De fapt, o carte se alege si se cumpără după poftele sufletesti. De exemplu, omul desfrânat va fi atras de literatură, muzică si filme desfrânate. Duhul desfrânării actionează de la producător la distribuitor, la vânzător si apoi la cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul care caută să cumpere o carte se uită în vitrină, iar vânzătorul îi arată sufleteste duhurile necurate pe care le au cărtile. Când dorinta păcătoasă sau sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite vânzătorul, atunci cumpărătorul va dori să cumpere cartea, care va fi însotită de duhurile ei. Tot astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărti eretice, atee, a unei casete eretice, atee, sau a unei videocasete.
Pentru că omul păcătos vrea să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, independent de vointa lui Dumnezeu, adică să devină un dumnezeu (un învătat), dar fără de Dumnezeu, el va fi inspirat si condus de diavol. Tainele dumnezeiesti se descoperă omului pe măsura cresterii lui duhovnicesti, a smereniei, a dobândirii darului Duhului Sfânt. Cu cât omul, prin credintă si fapte bune, se uneste cu Hristos prin Duhul Sfânt, el cunoaste tainele lui Dumnezeu, dobândeste putere si har, pe care le foloseste numai pentru fapte bune, potrivit cu vointa lui Dumnezeu.
Or, demonii, pentru că au apartinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngeresti, sunt initiati, într-o măsură sau alta, în tainele existentei. Prin acestea ei încearcă să-i supună pe oameni, atrăgându-le atentia si interesul pentru ei, prin dezvăluirea unor taine "ale cunoasterii" si înzestrându-si discipolii cu capacităti supranaturale. Omul, posedând aceste cunostinte magice, tainice, ajunge în stare să influenteze oamenii si stihiile naturii, devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu această putere. Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot crea nimic, ci numai distrug. Tocmai de aceea, discipolii diavolilor aduc pe pământ elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi înconjoară, ducând la distrugerea lumii materiale. Acest lucru ni-l mărturiseste si Scriptura (Facerea 6,5-7).
Oamenii mândri sunt atrasi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici, schismatici si atei. Sufletul lor mândru nu poate primi darul smereniei si al dragostei dumnezeiesti, ci duhul mândriei, al slavei desarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al mâniei... Tot diavolii rationali sunt cei care insuflă printre crestini si monahi duhul neascultării, al cârtirii si al nesupunerii fată de ierarhia bisericească.
Conducătorul necredincios al unei tări se află sub dominatia unei căpetenii de diavoli arhiconi si este un luptător împotriva dumnezeiestii Biserici Ortodoxe, a crestinilor ortodocsiajutând pe cei care răspândesc în tară învătăturile diavolilor arhiconi (atei, eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă libertate păcatelor (avorturile, homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile...).
Atacurile diavolilor rationali sunt puternice si rapide. Mintea crestinilor, dacă va fi prinsă de acesti diavoli cu greu se poate smeri, ca să facă voia lui Dumnezeu cea sfântă. Acesti diavoli ispitesc în special pe intelectuali. Diavolii arhiconi se îndepărtează numai atunci când ne smerim cu ajutorul Duhului Sfânt.
Cele trei mari puteri sufletesti ale omului (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională), dacă sunt desfigurate prin păcate, devin slujitoare demonilor. Dar tot prin aceste trei puteri sufletesti, sfintite si întărite de darul Duhului Sfânt, putem să luptăm si să biruim pe demoni.
Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în mintile oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă îsi are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le seamănă în gândurile oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se veseleste în necurătii si în dulceata întinăciunilor. Ceata diavolilor mâniosi se bucură în defăimări, mânie, tulburare si necaz, iar ceata diavolilor rationali se desfătează cu mândria, slava desartă, erezia, filozofia. Deci, cele trei cete diavolesti nu-i luptă pe toti oamenii la fel, ci în functie de vremuri, locuri si după om.
Diavolii se ajută si se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită rânduială între ei. Oamenii care se luptă de exemplu să stăpânească puterea lor poftitoare si reusesc să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolii poftitori, vor fi luptati apoi de ceata diavolilor mâniosi, adică vor trece de la pofte la mânie, ură, zavistie. Cei care se luptă cu puterea mânioasă si cu diavolii mâniosi si biruiesc cu ajutorul harului dumnezeiesc, vor fi luati în primire de diavolii rationali, având semănate în mintea lor tot felul de gânduri eretice, filozofii si vedenii.
De asemenea, trebuie să stim că nu toti dracii sunt la fel de sălbatici si că nu toti au aceeasi putere. Puterea cu care luptă diavolii pe crestini creste de la ceata duhurilor poftitoare la ceata duhurilor mânioase si apoi la ceata duhurilor rationale, care au puterea asupra maselor de oameni prin conducători eretici, învătători eretici, vrăjitori si masoni. Vrăjitorii, astrologii si bioenergeticienii, ajutati de căpeteniile de diavoli arhiconi, au putere asupra maselor de oameni prin televiziune, radio, presă, muzică, filme, cărti... Insă trebuie să ne aducem aminte că în lupta noastră cu fiecare ceată diavolească si cu slujitorii ei umani primim putere corespunzătoare de la Dumnezeu, ca să biruim.
Cele opt atacuri ale diavolilor
Diavolii ne războiesc ispitindu-ne din opt părti:
1. Ispitirea de sus:
a) Nevointa fanatică, exagerată, peste puterea noastră (exemplu: post aspru). De multe ori dracii ne împiedică să facem cele usoare si folositoare nouă si ne îndeamnă să ne apucăm de cele peste puterile noastre, ca să ne îmbolnăvim trupeste si sufleteste.
b) Tâlcuirea Sfintei Scripturi, mai presus de cresterea noastră duhovnicească. Sunt diavoli mincinosi, care ne soptesc la ureche tâlcuiri ale dumnezeiestilor Scripturi (Mt. 4,6;Lc. 4,10).
Acestea le fac mai ales în inimile iubitorilor de slavă desartă si cu deosebire la cei care s-au ocupat cu filozofia lumească, amăgindu-i încetul cu încetul si ducându-i spre eresuri si hule. Vom cunoaste teologia sau mai bine zis teomachia teologilor iaduluiarhiconi din mândria si bucuria nerusinată ce se revarsă din sufletul acestor oameni în vremea tâlcuirii Sfintei Scripturi.
2. Ispitirea de jos: Este atunci când ne lenevim cu voia noastră si nu ne silim să lucrăm faptele cele mântuitoare. Când sună clopotul, trâmbita duhovnicească pentru a merge la rugăciune, crestinii se adună în chip văzut, iar diavolii, în chip nevăzut. Celor ce se află în pat le spune să mai zăbovească un pic, pe cei care se roagă îi adoarme, pe altii îi împunge la stomac cu foame, sete sau durere, iar altii sunt îndemnati să stea jos în vremea rugăciunii.
3. Ispitirea din dreapta:
a) Să lucrăm fapta cea bună, dar cu scop rău. Orice faptă bună are trup si suflet. Trupul faptei este lucrarea ei, iar sufletul faptei este scopul pentru care se lucrează. Vrăjmasul diavol ne îndeamnă să lucrăm din mândrie sau pentru a fi lăudati de oameni si nu pentru slava lui Dumnezeu (Colos. 3,17).
b) Să privim vedeniile si nălucirile diavolesti în chip de descoperiri dumnezeiesti si îngeresti (2 Cor. 11,14). Duhul cel rău al înselăciunii, când se apropie de om îi tulbură mintea si o sălbăticeste, îi face mintea aspră si o întunecă, îi pricinuieste teamă, trufie, îi sălbăticeste ochii, îi înfiorează trupul, îi arată o nălucire de lumină rosie, făcându-i mintea diavolească si-l îndeamnă să rostească cuvinte necuviincioase si hulitoare. Iar când se arată de mai multe ori, îl umple de mânie si de mândrie si nu mai stie ce este smerenia si plânsul cel adevărat, ci întotdeauna se făleste cu isprăvile sale, fără sfială si frică de Dumnezeu si, pe scurt, îsi iese cu totul din minti.
4. Ispitirea din stânga: Este atunci când cunoastem păcatul, dar cu voia noastră ne hotărâm să păcătuim. Vicleanul diavol din nou ne spune că Dumnezeu este bun si iartă si că a gresi este omeneste.
5. Ispitirea din fată: Este atunci când diavolii ne transmit gânduri si imagini ale lucrurilor pe care le socotim că se vor întâmpla în viitor.
6. Ispitirea din spate: Este atunci când dracii ne dau război cu gânduri, imagini si locuri unde am păcătuit noi în trecut.
Imaginatia este tabla mintii. Ea este hotar între minte si simtire, pe care s-a întipărit tot ce-am văzut, auzit, mirosit, pipăit si gustat în timpul vietii noastre. De aceea, când ne războiesc dracii ne răscolesc imaginatia si memoria cu tot ce stiu că s-a întipărit acolo în chip pătimas, pentru a ne stârni spre păcate. Sfintii Părinti numesc imaginatia pod al dracilor, pentru că păcatele trec de la minte la trup, prin imaginatie.
7. Ispitirea cea dinlăuntru: Are loc prin pornirea patimilor ce ies din inima noastră: "Din inima omului ies gândurile cele rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtisagurile, mărturiile mincinoase, hulele" (Mt. 15,19).
8. Ispitirea cea din afară: Se face prin patimile si răutătile pe care le toarnă dracii în sufletele noastre, prin cele cinci simturi, care se mai numesc si ferestrele sufletului. Sfântul Prooroc Eremia ne spune că "s-a suit moartea prin ferestrele noastre" (ler. 9,21).
Formele luptei diavolesti
1. Războiul cu inima
a) Prin mânie aprinsă: uciderea, sodomia, asuprirea săracilor. Aceste păcate împotriva aproapelui sunt strigătoare la cer si împietresc inima.
b) Prin poftă: iubirea de arginti, lăcomia, lenea, desfrânarea. Acestea (a si b) sunt cele sapte păcate de moarte si le facem împotriva noastră.
c) Prin iutime: zavistia, invidia, ura, pizma. Aceste păcate învârtosează inima si le facem împotriva aproapelui.
2. Războiul cu mintea
a) 0 întunecă prin: mândrie, deznădejde, sinucidere.
Acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt.
b) 0 aprinde prin erezie.
c) 0 surpă prin nebunie.
Războiul diavolului cu oamenii decurge astfel:
I. Cu mintea: momeala, asuprirea, unirea.
II. Cu inima: lupta.
III. Cu vointa: învoiala.
IV. Cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul).
V. Cu sufletul: deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea.
Acesta este războiul cu diavolul, iar biruinta este a lui Iisus Hristos si a noastră. Cunoscând aceste ispite: "...să nu vă lăsati covârsiti de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute" (11 Cor. 3-16).
Războiul nevăzut
Pe cei care sunt zămisliti în fărădelegi si în păcate născuti (Ps. 50,6), satana îi luptă prin patimi. Adică nu se luptă cu ei câtă vreme trăiesc după chemările lumii acesteia, ca după o lege, si o ascultă orbeste.
Războiul Se aprinde abia atunci când dorim să părăsim păcatele si să mergem pe calea lui Dumnezeu. Atunci când vrem să dezrobim fiecare parte a sufletului nostru din amăgirea diavolului si să le unim iarăsi precum le avea Adam în Rai si să vedem pe Tatăl Nostru, atunci se stârnesc împotriva noastră toate urgiile iadului. Toată strădania diavolului este să desfacă sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu si să-l lege de orice altceva, în afară de Dumnezeu. De aceea întinde celor trei puteri ale sufletului nostru (puterea ratională, puterea mânioasă si puterea poftitoare) ispite, aducând momeli plăcute, potrivite cu fiecare putere sufletească în parte. In acelasi timp, trupul este pus să împlinească lucrul si să le facă mereu. Vrea adică să iubim plăcerea, stiind vrăjmasul că aceasta stinge iubirea de Dumnezeu. Pofta sau vointa o înconvoaie spre trup si spre lume, întunecând mintea cu plăceri păcătoase.
Cugetarea, care după fire, se întinde ca un arc către dragostea dumnezeiască, diavolul o aprinde ca o săgeată contra firii si o trimite, ca pe niste fulgere, în obrazul fratilor si împotriva lui Dumnezeu, blestemând si înjurând si dându-le lui (dracului) pe toate si pe sine însusi, chiar si moarte de om făcând. Iar pe sărmana minte care, după fire, este oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul cel mai sfânt al său, fie că o întunecă, fie că o aprinde, fie că o sfarmă, punând idolul păcatului într-însa sau urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (Mt. 24,15). In acest fel se poate înscăuna vrăjmasul în minte si o poate schimba contra firii, încât zice răului bine si binelui - rău; întunericului - lumină si luminii - întuneric; cuminteniei - nebunie si nebuniei - întelepciune, din care cugetă că nu este Dumnezeu, ci numai natura al cărui dumnezeu este omul. Iată ce este o minte îndrăcită, care socoate minciuna - adevăr si adevărul - minciună (ateismul). 0 astfel de minte pierde si darul libertătii vointei si ajunge în robia poftelor, contra firii, care spurcă sufletul, îi tâlhăreste vlaga si-l strică prin boli, făcându-l neputincios spre osteneli si urcusul cel duhovnicesc. Toate patimile si lucrările contra firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subtire a făpturii noastre cele nevăzute.
Aduce vrăjmasul diavol un gând cu chip lumesc si-l arată mintii ca pe o momeală. Iar mintea neînvătată cu lucrarea diavolească, precum un miel nestiutor, vede lupul si se duce la el crezând că este oaie. Si asa, ca un biet miel naiv, se duce drept în gura lupului (diavol) flămând.
Prima linie a luptei pe care vrăjmasul o flutură în văzul mintii este momeala. A doua este asupreala. Dacă a izbutit cel rău să fure mintea cu momeala, o îndeamnă să vorbească împreună cu el. Urmează furarea mintii, care este treapta a treia din lucrarea fărădelegii sau unirea.
Când mintea îsi dă seama de ea însăsi si de cele în care se află, avem lupta cea de gând. Mintea noastră hotărăste dacă merge după momeală sau se întoarce de la dânsa. Aici începe lupta. Dacă întârziem lupta, ne putem trezi învăluiti din partea poftei sau a iutimii. Prin urmare, lupta trebuie dată grabnic.
Această luptă este, deci, hotărâtoare: dacă mintea încuviintează lucrarea diavolului, această încuviintare o dă vointei, asupra căreia suflă vrăjmasul boarea ametelii. Vointa ia hotărârea după sfatul mintii si nu înainte. De aceea se zice că avem în orice hotărâre libertatea vointei, adică puterea de a alege ce vrem. Darul libertătii vointei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste si prin el trebuie să crestem până la măsura îndumnezeirii.
Dragostea înclină vointa ca pe o cumpănă. Deci, dacă mintea iubeste momeala străină, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeală sau sfat străin si asa se deschide spărtura în cetatea sufletului si intră puhoiul de diavoli, care asteptau afară. Si urmează repede pustiirea jalnică în cetatea sufletului, împlinirea cu lucrul sau repetarea faptei, până se deprinde sau se obisnuieste.
Inrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce până acolo încât nu ne mai putem împotrivi si asa lucrarea contra firii se face omului a doua fire, firea fărădelegii sau a păcatului. Dar acest lucru este totuna cu pierderea darului libertătii vointei si omul se trezeste robind vrăjmasului din pricină că i-a slăbit puterea de împotrivire, din cauza multor păcate ce le-a făcut.
Iată de ce omul face răul de acum înainte, cu toată voia. Acesta este motivul principal pentru care patimile învechite, greu se vindecă. Mintea îsi dă seama unde a ajuns si nu se poate lupta, ca să scape de robia păcatelor. Dar vrăjmasul care pustieste prin patimi, când vede că mintea sau constiinta vrea să ducă război împotriva robiei lui, vine cu asuprire, dovedind sufletului că nu poate să scape, iar ca pedeapsă că a îndrăznit una ca aceasta, o dă legată la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Acum sufletul se află între moarte si viată. Unii mai scapă, iar altii nemaiputând suferi li se întunecă mintea si fac păcatul cel din urmă: sinuciderea. Iar altora li se rătăceste mintea cu totul, dând în nebunie.
De fapt, trebuie să spunem că fiecare din patimile de moarte pot duce pe om până la sinucidere, iar altii umflati fiind de duhul mândriei, cad în nebunie. Si de unde atâta pustiire? De la primirea unei momeli a vrăjmasului, care ispiteste pe tot omul prin patima spre care are înclinatie mai mare. Pe cel aplecat spre trup îl ispiteste prin desfrânare; pe cel aplecat spre lumea gândurilor îi ispiteste cu întelepciunea veacului acestuia; pe cei aplecati spre Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteste cu Biblia, astfel încât în zilele noastre se văd multi călători spre iad cu Scriptura în mână (sectarii).
Dacă mintea nu încuviintează năluca momelii sau puiul de drac, sufletul nu va pătimi o pustiire ca aceasta. Dar ca să se întâmple acest lucru, sufletul împreună cu puterile sale trebuie să aibă o înclinatie către Dumnezeu, asa cum o are când lucrează după fire. Sufletul trebuie să aibă pe Dumnezeu cu sine mereu.
In războiul nevăzut avem un mare ajutor, chiar pe Impăratul Cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos si pe ucenicii Săi, care sunt preotii Bisericii. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să sfarme lucrările diavolilor si pentru aceasta ne împărtăsim si El locuieste în noi de la Botez, ca să sfarme lucrările diavolilor, până la sfârsitul veacurilor. Dar, cum s-a spus, Dumnezeu asteaptă si hotărârea noastră, nu numai lucrarea harului dumnezeiesc. Hotărârea noastră constă în aceea că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Dumnezeu, care este în ceruri. "Că unde sunt doi sau trei adunati întru numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor" (Matei 20,18).
Cei doi sau trei sunt puterile sufletului, care dacă se vor uni pe pământ, adică într-o dragoste (căci inima este semnul dragostei), cerând ceva de la Dumnezeu, Tatăl nostru, răspunzând dragostei celor doi sau trei de pe pământ, le dă dragostea Sa cea din ceruri, care este însusi Fiul Său si asa vom avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru. Adunarea puterilor si învoirea lor într-o dragoste se poate face, după cum ne spune Fiul lui Dumnezeu, numai întru numele Său. Aici avem o altă taină a lucrurilor si anume rugăciunea neîncetată către Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul". Sfântul Apostol Pavel ne spune "să ne rugăm neîncetat" (Tes. 5,17), iar acest lucru va săvârsi minunea unirii puterilor sufletesti învrăjbite. Minunea aceasta se petrece întru numele lui Iisus Hristos. Adică puterile sufletului se întorc de la iubirea străină (de sine, de lume si de cele ce sunt în acestea) iarăsi la Dumnezeu.
In trei cete se rânduiesc ostasii războiului duhovnicesc: începătorii, sporitii si desăvârsitii. Precum atunci când sunt chemati la război, oamenii îsi lasă toată grija cea lumească, asa si începătorii îsi lasă toată grija cea lumească pentru împăratul lor, Iisus Hristos, si-si caută un duhovnic bun, iscusit. Adică nu mai stau la îndoială, între pretul lumii acesteia întregi, de le-ar da-o cineva, si pretul sufletului mântuit pentru viata cea fără de sfârsit, ce va să fie. Trebuie, deci, să-si găseasca un duhovnic iscusit, deoarece în cele duhovnicesti, tot ce nu este din povătuire rânduită si sub ocrotirea smereniei, duce la înselare si la mai mare surpare decât patimile.
Deci, de îndată ce începătorul leapădă faptele omului celui vechi sau lucrurile contra firii, dă de războiul gândurilor. Acesta caută să-i aducă aminte de cele vechi si să-i întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel mai adesea dau război cu mintea gândurile si chipurile cele de rusine. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începător. Toată grija să-i fie doar aceasta: să nu primească cele ce i se nălucesc mintii, ci tinerea de minte să-i fie Hristos, Maica Domnului si Sfânta Cruce.
Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa pruncii babilonesti (dracii) să intre si să se facă bărbati, căci mai greu îi va scoate atunci. Cum se arată, trebuie să-i lovească de piatră (Hristos) pentru ca să nu ajungă cu dânsii până la luptă (Ps. 136,9). A nu avea gânduri este cu neputintă, precum cu neputintă este a opri vântul cu o bucată de pânză. Dacă sunt si vremi fără de furtună, aceasta este după rânduiala Prea Induratului Dumnezeu.
Cei începători pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveste de asupreala diavolilor, ceea ce îi îndatorează cu o mai mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, care le ia sau le usurează lupta lor. Abia celor din ceata sporitilor le îngăduie Dumnezeu lupta, după ce sunt întăriti în dragostea dumnezeiască si au deprins mestesugul luptei. Iar a bate război cu diavolul si a-l arde necontenit cu sabia duhului este a celor desăvârsiti. Dar nu spre diavol au cei desăvârsiti privirea, ci toată făptura lor, absorbită în Dumnezeu, se face ca un pârjol într-un rug nearzător si strămutati de dragostea lui Dumnezeu, chiar de sunt în lumea aceasta, ard pe stăpânitorul ei diavolul în inimă, cu sabia văpaie a Duhului Sfânt (rugăciunea).
Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii si de-a nu se sui cu mintea în văzduhul părerilor, că acolo bat diavolii mari si-i rup aripile. Mintea trebuie să fie de strajă la portile simturilor, ca să nu intre foc străin în cetatea sufletului. Aceasta este partea ascetică sau nevoitoare. Pentru unii nevointa este mare, pentru altii mai usoară, pentru altii tine toată viata, iar pentru cei ce nu judecă pe nimeni Mântuitorul le spune că "fără de nevointă intră în împărătia lui Dumnezeu" (Luca 6,37).
Toată lupta începătorului constă în atentia care nu trebuie să adoarmă, căci om vrăjmas îi va semăna neghină în tarina inimii. Prin urmare, pe măsură ce se va usca pământul inimii de mocirle, trebuie să fie cu atentia mărită, căci altfel pâinea lui va fi amară. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoaterea patimilor din rădăcini, iar locul lor ars cu lacrimi, fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut porcii (dracii) patimilor, nu este cu putintă de a ajunge în cetatea a doua, a luptătorilor, a celor sporiti. Până ce cu desăvârsire n-am întors mânia si pofta de la cele de aici, unde luptau contra firii, încă nu am scăpat de omul cel vechi, încă nu avem sufletul fecioară si parte de crinul bunei vestiri a nasterii lui Dumnezeu în noi.
Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârsite. Nu este nimic de care să le fie inima împinsă, nici chiar de ei însisi. Cât despre patimi, singura avutie a lor au risipit-o si au ajuns săraci de avutia aceea si s-au făcut ca un crin în pustie.
Ceata celor sporiti este sub semnul fecioriei, a celor care s-au întors la starea de copii fără de patimă, căci prunc nou ni s-a arătat nouă: Iisus Hristos. "Iar copilul crestea si se întărea cu duhul, umplându-se de întelepciune si harul lui Dumnezeu era în El. Luceafărul de dimineată răsare în inimile noastre" (2 Petru 1,19), căci Dumnezeu este lumină. "Atunci lumina ta va răsari ca zorile si tâmăduirea ta se va grăbi" (Is. 58,8). Lumina creste tot mai tare, pruncul Iisus se face în ceata celor desăvârsiti, bărbat desăvârsit si vine plecându-si capul sub mâna zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un Botez. Acum vine satana pentru cea din urmă oară cu ispita plăcerii: Nu cumva iubim darurile lui Dumnezeu? Nu cumva avem părere pentru îndrăznirea către Dumnezeu? Cu un cuvânt, nu cădem în laudă străină?
Pe toate acestea le arde însă ascultarea desăvârsită de la Dumnezeu, care luminează pe cei desăvârsiti ca un soare al dreptătii. Si precum Iisus Hristos s-a făcut ascultător până la moarte pe Cruce, de Părintele Său, asa si-n cei desăvârsiti vointa lui Dumnezeu, cea mai uriasă putere, poartă chipul celei mai desăvârsite lepădări de sine. Iată vointa făcându-se smerenie, căci "Desăvârsirea este o prăpastie de smerenie" (Sfântul Isaac Sirul).
Dar are si diavolul un duh, duhul minciunii (căci a lui Dumnezeu este Duhul Adevărului). Si cu duhul minciunii, diavolul ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu cumva îsi iubesc viata viitoare? si vicleanul îi arată îngerii de lumină (2. Cor. 11,14). Aici este bine stiută o deosebire sigură între cele două duhuri: ele au câte o lumină, însă lucrarea lor este diferită.
Lumina Duhului Sfânt este Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în lume, pentm că ne luminează să ne cunoastem cu adevărat ce suntem, fată de Sfintenia lui Dumnezeu. La Lumina adevărului ne vedem multimea păcatelor noastre. Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în noi, vedem câtă stricăciune am făcut în vremea întunericului necunostintei si a păcatelor. Si astfel ne vedem cei mai mari păcătosi. Sfintii sunt convinsi de păcatele lor, de aceea judecându-se pe ei însisi, vrednici de iad se văd, dar mostenesc Raiul, primind în dar mântuirea.
Diavolul minciunii are si el o lumină, însă la fel de mincinoasă ca si el. Pe când lumina cea adevărată arată păcatele noastre si din ele ne smerim până în iad, duhul minciunii cu lumina lui ascunde păcatele din ochii mintii, pe care i-a înnegrit cu duhul mândriei, făcând pe cel ce pătimeste să se creadă fără de păcate si că este mântuit (sectarii). Inselati sunt si cei mândri, care închisi în nestiintă sunt convinsi de mântuirea lor, desi s-a întărit în ei întunericul cel mai din afară al mândriei.
Privind viata sfintilor, ei se cred niste păcătosi, convinsi de păcatele lor, chiar dacă fata le străluceste ca soarele. Asa se întâmplă că pe unii nu îi lasă Dumnezeu fără de cruce, să se zică că sunt păcătosi, dar si cei ce zic numai din buze, să vadă de ei însisi.
Cei desăvârsiti nu simt numai păcatele lor, ci că se află întrânsii toate păcatele oamenilor (Gal. 6,2-10). In inima lor străbate durerea, suferă pentru durerea oamenilor, vor să se jertfească pentru ei, vor să fie osânditi în locul lor. Aceasta este iubirea de jertfă, pârjolul care aprinde lumea, care cutremură portile iadului si stârneste împotrivă toată vâlvătaia de ură sau ispita a doua prin durere.
Pe măsura sporirii darurilor dragostei în noi, pe aceeasi măsură diavolul aprinde vapaia de ură împotriva noastră. Dar dacă îl rugăm pe Iisus Hristos, El se va lupta pentru noi, oamenii, biruind ca un Dumnezeu. Pe cel desăvârsit, în timpul încercărilor îl vor părăsi prietenii, i se vor face potrivnici, îl vor huli, îl vor osândi ca pe un înselător până si cei din casa lui, va fi dat în mâinile vrăjmasilor. Viforul iadului va fi asupra lui, doar-doar îl va despărti de dragostea lui Dumnezeu. Acesta este focul celei mai mari încercări si suferinte, în care-l curăteste Dumnezeu, când însăsi el se ascunde din dragostea Sa si lasă să se prăvălească asupra lui puhoaie de ură, care caută să-l înghită. De dragostea lui Dumnezeu însă nimic nu-l mai desparte. El spune împreună cu Sfântul Apostol Pavel: "Cine ne va despărti pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: "Pentru Tine suntem omorâti toată ziua, socotiti am fost ca niste oi de junghiere". Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredintat că nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăltimea, nici adâncul si nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru" (Romani 8,35-39). Iată ce este omul după fire sau un dumnezeu după har (Psalm 81,6).
2.7. Năluciri si viclenii demonice
Diavolii, căzând din slava cerească si pizmuindu-i pe crestini, vor să-i împiedice de la suisul duhovnicesc spre cer, ca să nu ajungă acolo de unde au căzut ei. De aceea este nevoie de multă rugăciune si vointă, ca primind cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaste lucrările lor, dar si cum pot fi învinsi fiecare în parte.
Când diavolii văd pe crestini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă să-i ispitească, ridicând multe sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste atacuri pot fi doborâte prin smerenie, post si rugăciune, dar nici doborâti nu încetează, ci vin îndată cu viclenii si mestesuguri noi. Atunci când nu pot să însele inima cu plăceri murdare, se silesc să ne sperie, prefăcându-se în femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriase si multime de ostasi. Să nu ne temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată dacă ne rugăm cu smerenie si ne însemnăm cu Sfânta Cruce.
Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală si nerusinare, pentru că desi sunt biruite, ne atacă iarăsi în alt chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se vor întâmpla diferite lucruri în viitor. Dacă vor găsi sufletul neclintit în credinta si cugetarea nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este asa cum îl descrie Iov: "Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parcă niste torte aprinse si izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum... Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi si din gura lui tâsnesc flăcari" (Ion* 41,18-21). "Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se fălească si amăgeste pe crestini. Dar noi crestinii să nu ne speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât si slugile lui au fost doborâte de Mântuitorul, ca niste scorpii si serpi, spre a fi călcati în picioare de crestini" (Sfântul Ioan Scărarul).
Nălucirile lor apar dar se mistuiesc de la sine, nevătămând pe nici un credincios si poartă asemănarea focului celui vesnic, care-i va arde pe diavoli. Adeseori, viclenii se prefac a cânta psalmi. Uneori, când citim, rostesc îndată ca un ecou cele ce au fost citite sau ne ispitesc să lungim cântarea sau cititul. Dormind, ne scoală la rugăciune si aceasta o fac des, neîngăduindu-ne să ne odihnim.
Se mai întâmplă uneori să ia chip de călugări, prefăcându-se că vorbesc cu evlavie, ca să amăgească prin asemenea înfătisări si să atragă pe cei amăgiti unde voiesc ei. Dar nu trebuie să luăm seama, chiar dacă ne scoală la rugăciune, chiar dacă ne sfătuiesc să postim, chiar dacă ne osândesc cu păcatele ce ne-au îndemnat să le facem. Ei fac aceasta ca să aducă pe cei simpli la deznădejde si să le spună că nevointa lor nu este de folos si că viata crestină si monahală este grea, îndemnându-i astfel sa trăiască în păcate.
Diavolii toate le fac, si le grăiesc, si le tulbură, si le amestecă, pentru ca să ne amăgească. Ei pricinuiesc lovituri, zgomote, suieră, iar dacă nu-i luăm în seamă plâng si se tânguiesc ca niste biruiti. Iar dacă prevestesc, să nu credem în ei, căci nu cunosc nimic din cele ce nu au avut loc. Singurul Dumnezeu este Cel ce stie toate înainte de facerea lor. Duhurile necurate nu cunosc nimic de la ele însele, ci ca niste furi, cele ce văd la altcineva le spun. Când vin noaptea si voiesc să ne grăiască cele viitoare, spunându-ne "Noi suntem îngerii!", nu le dati crezare, căci mint. Chiar dacă laudă nevointa voastră si vă fericesc, nu-i credeti. Pecetluiti-vă cu Sfânta Cruce pe voi însiă si casa voastră si vă rugati. Ii veti vedea dispărând, căci sunt lasi si se tem mult de semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea au fost zdrobiti de Mântuitorul.
Iar dacă totusi stăruiesc cu mai multă obrăznicie, jucând teatru si schimbându-se în năluciri, nu vă înfricosati, nici nu vă lăsati impresionati, nici nu le dati atentie.
Vederea sfintilor este linistită si blândă, aducând pacea, bucuria si puterea lui Dumnezeu, iar sufletul priveste prin sine însusi pe cele ce se arată si este cuprins de dorul de cele dumnezeiesti. Năvala si nălucirile pricinuite de diavoli sunt cu bătăi, cu strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din acestea se naste frica sufletului, tulburarea si neorânduiala sufletului si gândurilor, tristetea, ura de cei ce se nevoiesc, plictiseala, supărarea, frica de moarte si apoi dorirea păcatelor, imoralitatea si lipsa râvnei spre virtute. Când sufletul este cuprins si stăruie în frică, este semn al prezentei diavolului. Când diavolii se apropie de noi suntem cuprinsi de o mare spaimă si frică, inima tresaltă ca si când ar vrea să iasă din piept, iar de frică si spaimă nici nu putem striga sau vorbi. Diavolii nu desfiintează frica, cum fac îngerii, ci când îi văd pe unii înfricosati, le măresc si mai mult nălucirea si-i îngrozesc zicând: "Căzând, închinati-vă!" (Matei 4,9). Asa i-a amăgit pe păgâni si au fost socotiti de ei zei.
Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putintă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu zgomote si năluciri, ci le-ar fi fost destul să vină si să ne facă tot ceea ce doresc. Insă neavând putere, joacă si-si schimbă chipurile ca pe o scenă, speriind prin zgomote, dar prin acestea se dovedesc mai cu seamă neputinciosi.
Este în firea mintii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o sfintenie într-însul. Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întăreste în sine voia cea după fire a mintii. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmasilor diavoli si o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ti se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Diavolii pregătesc un război si mai rău decât cel dintâi, adunându-si fortele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălta întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit, se vor ridica unii de la spate, altii din fată, dacă vei părăsi cetatea.
Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza de unde pomim lupta noastră este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta urăste păcatul prin fire, va iesi biruitoare si se va îndepărta de la toate pricinile ce nasc păcatul. Diavolii se învăluie si se acoperă pentru o vreme în viclesugul lor, că doar îsi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet si îl răpesc ca pe o vrabie.
Domnul nostru Iisus Hristos, învătătorul nostru, stiind vrăjmăsia lor si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu strictete, zicând: "Fiti gata în tot ceasul, cănu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind". Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si dacă se va însoti cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaste pe cel ce vreau să intre si să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră si trândavă. Dar cei ce cunosc răutătile lor, rămân netulburati, rugându-se Domnului.
Loviturile ce ni le dă diavolul, fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simtim si le vedem. Dar chinurile ce le suferă diavolii de la noi, când devenim uneori virtuosi sau ne căim pentru greseli, sau răbdăm îndelung si rezistăm la necazuri, sau ne rugăm si împlinim cu râvnă toate celelalte fapte crestinesti prin care diavolul este chinuit, lovit si pedepsit, toate acestea, după iconomia dumnezeiască, noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim si să ne molesim. Căci, drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi (II Tes. 1,5).
Cum se pot izbăvi de diavoli si de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul si neputinciosi? Nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci si prin strigarea din inimă către Domnul putem izgoni gândurile rele si pe diavolii care ni le strecoară.
"Strigat-am către Domnul întru necazul meu si m-a auzit" (Iona 2,3). Si iarăsi: "Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea si glasul meu. De aceea: Până ce va trece fărădelegea, adică tulburarea păcatului, striga-voi către Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps. 56,2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimiceascâ cu puterea Lui însăsi momeala păcatului si să surpe idolii cugetării pătimase".
Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaste că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune si nădejde, când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinta nevointei si a înfrânării. Ci mai degrabă stăruieste în lucrarea izbăvirii de vrăjmasi prin rugăciune si răbdare unită cu multumire. De vă vor alunga gândurile neputintei si ale suferintei din cetatea postirii, fugiti în alta, adică în rugăciune si în multumire.
Diavolii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimisi în adânc, au primit împlinirea cererii (Lc. 8,31-32). Cu cât mai vârtos va fi ascultat crestinul, care se roagă să fie izbăvit de moarte mintală (Isaia Pustnicul, Filocalia I, p. 478).
2.8. De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii?
De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispititi? Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele si El însusi nu ispiteste pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naste păcat, iar păcatul odată săvârsit, aduce moarte" (Iacob 1,13-15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie de către diavol, fie prin propria sa vointă, totdeauna prin îngăduinta lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureste că cinci sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispititi de diavoli:
1. Prima pricină este ca acei "care sunt încercati si se luptă, să ajungă să discearnă virtutea de rău". Acest război ne aduce experientă, ajungând să deosebim binele de viclesug, virtutea de păcat.
2. A doua pricină este că "dobândind virtutea prin osteneală si durere, să o avem sigură si nestrămutată".
3. A treia pricină este ca "înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim". Războiul continuu ne obligă să ne smerim continuu si nu ne îngăduie să ne mândrim cu virtutile noastre.
4. A patra pricină este ca "după ce am fost ispititi de păcat, să-l urâm din toată inima", precum si pe diavolii care ne ispitesc.
5. A cincea pricină este ca "devenind nepătimasi, să nu uităm slăbiciunile noastre si nici puterea lui Dumnezeu, care ne-a ajutat".
Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace de la durere la bucurie duhovnicească, stiind că înainte de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, căci nu întru multimea ostirii este biruinta războiului, ci din Cer este putere (1 Macabei 3,19).
Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună vesnică.