Tragedia poftei si a imbuibelii  pantecelui

 Lacomia  si poftele întru cele ale mâncarii determina în viata credinciosului ce merge pe calea mantuirii  toate caderile 

(ex: caderea in pacatul desfranarii ),  rautatea  ( *ura, mania, zavistia,etc  ) si  abaterea de la telul propus. 

Iar postul aspru, mai ales postul negru (miercuri si vineri ) si milostenia multa, citirea Sfintei Scripturi alunga desavarsit duhurile rele si capeti Har de la Domnul.

Daca însa ajungi sa domini aceasta stapâna, atunci oriunde te-ai gasi vei putea atinge nepatimire; de te va stapâni însa aceasta tirana, oriunde, cu exceptia mormântului, te vei afla în primejdie!

ˇ        Masa dragostei risipeste ura si darurile curate înmoaie sufletul, dar masa luata fara luare aminte care aluneca în lacomie este maica îndraznelii si astfel prin fereastra iubirii se strecoara lacomia pântecelui.

ˇ        Lacomia este aceea care ne stimuleaza imaginatia dând nastere celor mai fanteziste si mai inedite meniuri si care izvoraste gusturile cele mai rafinate.

ˇ        Robul pântecelui socoteste cu ce mâncaruri va sarbatori praznicul, pe când robul Domnului cu ce daruri se va îmbogati.

ˇ        Când sufletul nostru doreste felurite mâncaruri, el urmeaza un instinct al firii de aceea trebuie sa facem uz de toata abilitatea împotriva unei asemenea preaviclene patimi. Daca nu vom proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu razboi si primejdia de a fi biruiti. Sa înlaturam deci mâncarurile care îngrasa, apoi cele care aprind simturile si apoi cele care ne provoaca placere. De este cu putinta, da pântecelui hrana care-l umple si este usor de mistuit pentru ca prin saturare sa-i înlaturam pofta neastâmparata iar prin mistuirea grabnica sa ne eliberam de înfierbântare ca de bici. Sa cercetam si mâncarurile care umfla pântecele si fac vânturi si vom afla ca acestea stârnesc si poftele.

ˇ        În inima lacomilor se misca visuri cu mâncaruri iar în inima celor ce plâng, visuri de judecata si de chinuri.

ˇ        Sa cautam si vom afla ca lacomia pricinuieste toate caderile noastre.

ˇ        Mintea postitorului se roaga cu trezvie, cea a lacomului este plina de chipuri (idoli) necurate. Saturarea seaca izvorul lacrimilor; uscându-se însa stomacul – izvorasc apele plânsului.

ˇ        Cel ce-si strâmtoreaza pântecele îsi smereste inima, însa cel ce-l îngrijeste, se umfla de mândrie.

ˇ        Asupreste-ti pântecele si cu adevarat îti vei pune atunci lacat gurii, caci limba se întareste mai vârtos când este stârnita de multimea mâncarurilor

ˇ        Burdufurile moi se vor largi pentru a primi mai mult, lasa-le sa se usuce si strângându-se se vor micsora. Cel ce-si sileste stomacul sa cuprinda mult si-l largeste, iar cel ce se lupta cu el îl îngusteaza si astfel vom ajunge postitori din fire.

ˇ        Când te va birui stomacul domoleste-ti trupul prin osteneli si daca nu vei putea din pricina slabiciunii, lupta-te prin priveghere.

ˇ        Capetenia diavolilor este Lucifer care a cazut, iar stapânul patimilor este pântecele nesatul.

ˇ        Sezând la masa cu bucate adu-ti aminte de moarte si de judecata si de abia asa vei putea împiedica putin patima. Bând bautura, nu înceta sa-ti aduci aminte de otetul si fierea Stapânului si atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocainta sau spre smerenie.

ˇ        Nu te amagi: nu te vei izbavi de faraon si nu vei vedea Pastele de sus de nu vei mânca neîncetat ierburile amare si azima, sila si greaua patimire a postului. Iar azima este cugetul neumflat de mândrie.

ˇ        Sa se lipeasca de inima ta cuvântul celui ce zice: “Când ma tulburau dracii m-am îmbracat în sac si am smerit sufletul meu…. si rugaciunea mea s-a lipit în sânul sufletului meu.” (Ps. 34,12)

ˇ        Este nevoie de multa vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stapânire pe ea îsi deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihanirea cea deplinaˇ    
    Daca lacomia pântecelui sta în aceea ca cel stapânit de ea se sileste pe sine sa manânce chiar satul fiind, înfrânarea consta când chiar flamând fiind, omul îsi stapâneste firea sa vinovata.

pasaje extrase din Filocalie

Suferinta – 

        Marea trebuie sa fie agitata si tulburata ca sa poata arunca la mal pamântul, iarba si toate mortaciunile pe care râurile le-a varsat într-însa. Sa ne uitam mai bine si vom constata ca, dupa ce a fost framântata de o astfel de furtuna, marea devine foarte linistita.

ˇ        Cel ce primeste necazurile din timpul de fata în asteptarea bunatatilor de mai târziu, a aflat cunostinta adevarului si se va izbavi usor de mânie si de întristare. Îsi cunoaste mult mai bine complexitatea firii cel ce suporta necazurile decât cel pentru care decurge lin, fara nici un fel de probleme si care în felul acesta ramâne la suprafata fiintei lui nepusa la încercare prin grele necazuri.

ˇ        Nu numai cei ce mor de sabie si pe cei ce l-au marturisit pe Domnul îi încununeaza Dumnezeu, ci si pe cei ce si-au dovedit iubirea întru nevointa caci precum aceia au rabdat împunsaturile pentru domnul, asa si acestia au rabdat asuprelile si nevointa pentru Domnul.

ˇ        Cel ce ia de bunavoie stare smereniei si ostenelile cele grele, fiind astfel într-un fel pregatit dinainte, nu va mai suferi atât de mult la venirea asupra lui a ocarilor si greutatilor inevitabile vietii. Acestea nu-l vor întrista, ba chiar nici nu le va mai simti, ci dimpotriva se va bucura de ele pentru ca le vede în lumina dumnezeiasca rostul lor binefacator.

ˇ        Mai bine este sa fim ispititi de oameni decât de draci, dar cel ce place Domnului îi biruieste si pe unii si pe altii. Dracii lupta descoperiti împotriva pustnicilor, iar împotriva celor ce petrec în chinovii sau savârsesc virtutea însotiti cu altii, îi înarmeaza pe cei mai fara de grija dintre frati. Dar razboiul al doilea e de departe mai usor decât cel dintâi pentru ca nu exista oameni atât de amarnici cum sunt dracii. Oamenii cât de rai ar fi mai au si o parte infima de mila, mai pot fi înduplecati, au slabiciunile lor: somn, foame care întrerup chinul pornit asupra-ti, pe când dracii nu. În orice caz, poti lupta cu oamenii ce te ispitesc sau te tulbura cel putin tot atât de tare ca ei, poti afla o portita de scapare în ispitirea lor si deci îi poti înfrânge mai usor.

ˇ        Cel ce se roaga pentru oamenii care-l nedreptatesc se împotriveste cu succes dracilor, dar cel ce se împotriveste celor dintâi, e biruit de cei din urma. Lupta oamenilor împotriva noastra nu este despartita de cea împotriva dracilor, dar prin oameni lupta dracilor este mai slaba caci oamenii se mai înmoaie de rugaciunea noastra pentru ei, de vorba buna si de ajutorul ce le dam.

ˇ        Avva Zosima a zis ca cel ce doreste sa umble pe calea cea adevarata si dreapta, când se tulbura se loveste pe sine zicând: “De ce te mânii suflete al meu? De ce te tulburi ca cei ce fac spume? Chiar din aceasta arati ca esti bolnav caci de n-ai fi bolnav nu ai suferi. De ce încetând sa te ocarasti pe tine îl învinovatesti pe fratele tau ca ti-a aratat boala cu fapta si cu adevarul. Ia aminte la porunca lui Dumnezeu: “Când era ocarât, nu ocara, când patimea, nu ameninta” (I Petru 2,23) ci suferea totul. Si zicea ca de va trai cineva anii lui Matusalem si nu va umbla pe calea cea dreapta pe care au umblat toti sfintii, adica cea a necinstirii lor de catre oameni, a iubirii si a rabdarii barbatesti, nu va înainta câtusi de putin ci îsi va cheltui anii în desert.” Cel ce rabda va sta de-a dreapta Celui rastignit si dupa rastignire, înviat, pentru ca s-a lasat si el rastignit de ocari si si-a predat grija de sine dascalului sau, ca Hristos, tatalui. Omorând cu totul voia sa egoista, a înviat în dragostea lui Hristos.

ˇ        Mustrarea te face atent la tine însuti, te face sa-ti dai seama ca e ceva rau în tine sau care face altuia impresia ca nu esti cum trebuie în vreo privinta oarecare. Drept urmare, te sileste sa te vindeci si în acea privinta si deci sa-ti câstigi mântuirea. E o cruce care te desavârseste, însasi primirea mustrarii pricinuindu-i cuiva pocainta de gresale îi aduce iertarea lor.

ˇ        Precum pe ostasul care a primit rani grele în vremea razboiului, împaratul nu porunceste sa-l scoata din oaste, ci mai degrab sa-l înainteze în gard, asa îl încununeaza Împaratul ceresc pe calugarul care a suportat de la draci primejdii multe.

ˇ        Daca hotarul trândaviei este a nu avea rabdare în nici o odihna, al rabdarii este a se socoti cineva în orice necaz ca fiind în odihna. Lenesul niciodata nu socoteste ca se odihneste cât îi place – este si aici o sete infinita a lâncezelii; dimpotriva, rabdarea nu se socoteste sleita de nici o greutate.

ˇ        Exista o boala pentru curatirea de pacate si este o alta pentru smerirea cugetului. Bunul si Preabunul nostru Domn si Stapân, când vede pe unii mai trândavi în nevointa, smereste trupul lor prin boala ca printr-o nevointa mai nedureroasa. Dar uneori ea vine si pentru a ne curati sufletul de gândurile rele sau de patimi. Toate cele ce ni se întâmpla, vazute sau nevazute se pot primi si bine si cu patima si cu o simtire de mijloc. Am vazut trei frati supusi greutatilor: unul se revolta, altul ramase neîntristat iar al treilea a cules din aceasta rod mult primind totul cu multumire.

ˇ        Pe masura smeritei cugetari, ti se da tie si rabdarea în greutatile întâmpinate si dupa rabdarea ta ti se usureaza povara necazului tau si agonisesti mângâieri. Smerenia este ea însasi izvor al rabdarii caci nu socotesti ca ai dreptul la mângâieri, iar rabdarea stând tare, întareste firea ta încât nu mai simti greutatea necazului. Din rabdare curge în tine o forta caci vointa ascunde în ea rezerve de forta pe care nu obisnuim sa le punem în lucrare. Mai bine zis aceste rezerve de forta sunt firea noastra si ea le pune în lucrare prin vointa care e o calitate generala a ei pe care nu o pune de obicei în mod deplin în lucrare. Rezervele de putere ale firii noastre sunt de fapt nesfârsite când ea sta în legatura cu Dumnezeu. Mai usor biruim greutatile prin rabdare decât prin lupta de a nu le primi, de a le ocoli cu orice pret, fapt în care se manifesta o frica, o slabiciune care ne face de fapt slabi. Cele dinafara ne pot zdrobi mai usor firea daca nu o întarim din rezervele ei launtrice care stau în legatura cu rezervele de putere nesfârsita ale lui Dumnezeu Care a creat si sustine firea noastra ca adevaratul ei fundament si izvor. Toate primejdiile si necazurile care nu sunt întâmpinate cu rabdare aduc un chin îndoit caci rabdarea omului e pe masura primejdiilor ce-i vin. Atât se încordeaza omul cât e de mare greutatea careia trebuie sa-i faca fata, iar slabirea curajului este maica chinului, pe când rabdarea e maica mângâierii si putere de a se naste din necazurile sale, fara harul dumnezeiesc care vine prin cautarea cea cu dinadinsul a rugaciunii ei si varsarea lacrimilor.

ˇ        Barbatul rabdator a murit înainte de mormânt facându-si mormânt chilia sa. Rabdarea se naste din nadejde si plâns, caci cel lipsit de acestea doua e robul trândaviei.

pasaje din folocalie

Parintele Cleopa 

,,TREPTELE URCUSULUI DUHOVNICESC SAU "ÎNĂLTAREA LA CER"

Cum se pot înălta oamenii la cer? 

Prin darul Duhului Sfânt, prin darul si mila lui Dumnezeu. Omul, când este în păcat de moarte si este căldut, se află în iad cu sufletul. Este mai jos decât toate dobitoacele câmpului, decât toate păsările cerului, decât toată zidirea. El se află atunci cu sufletul în iad.
Dar prin pocăintă adevărată si prin darul Sfântului Duh, care dezleagă păcatele prin mâna duhovnicului, se ridică din iad la rai, se ridică din moarte la viată si din om păcătos, care era asemenea cu dracii, se face asemenea cu îngerii. Si nu numai cu îngerii, ci asemenea cu Dumnezeu, pe cât este cu putintă. Căci auzi ce spune proorocul: Eu am zis: dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preaînalt. 

Dar voi ca niste oameni muriti (adică prin păcat) si ca unul din boieri (adică ca niste draci) cădeti.

  Tot păcatul se cheamă cădere, căci se zice: "A căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mândrie sau în lăcomie sau în betie sau în iubire de argint sau în ură". De ce se cheamă păcatul cădere? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu si ne coboară de la treapta de oameni si ne fac dobitoace. Căci a zis psalmistul: Si omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte si s-a asemănat lor. 

Deci, din oameni ne facem dobitoace si mai răi ca dobitoacele. Ne facem draci si chiar mai răi ca ei. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în fată, dar omul cu mintea sa îl huleste!

  Deci iată cum ne coboară păcatul. Păcatele ne trag mereu în jos, iar darul lui Iisus Hristos si darul Sfântului Duh mereu ne înaltă si mereu ne ridică. Căci zice proorocul: De sapte ori de va cădea dreptul, de sapte ori se va ridica. Sapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă vesnicie, număr la nesfârsit. Adică, mereu se repetă căderea si ridicarea omului. Deci, de va cădea omul în toată viata sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, ci să se înalte iarăsi prin darul Sfântului Duh, prin pocăinta cea adevărată.

Dar înăltarea aceasta a omului din iad si din rânduiala dobitoacelor si din rânduiala păgânilor si a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodată? Nicidecum!

 Asa ne învată dumnezeiestii părinti.

 Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. 

 Nu deodată se poate face sfânt, după cum nici deodată se poate face drac, ci se ridică pe trepte. Cei ce se străduiesc pe calea mântuirii, merg dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: Merge-vor din putere în putere. Ei capătă mai întâi în inima lor o putere din darul Sfântului Duh, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o măsură din virtute si după aceea păsesc pe alte trepte.
Dar care sunt treptele acelea, ni le arată dumnezeiestii părinti.

 Treptele urcusului duhovnicesc sunt trei. 

 Ati auzit în Scriptură la Levitic, capitolul 23, 1, 32 (în editiile vechi ale Bibliei), unde se vorbeste de sâmbătă, de sâmbete si de sâmbetele sâmbetelor; si iarăsi de seceris, de secerisuri si de secerisul sufle-tului rational; si iarăsi de tăierea împrejur, de tăierea tăierii împrejur si de tăierea inimii în duh, cum zice marele Apostol Pavel .

Acestea arată tainic în Legea Veche si în cea nouă urcusul sufletului către Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, după dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, arată urcusul, sau cum se înaltă un suflet până se face Dumnezeu după dar. Toate acestea sunt simbolizate, după Scripturi, de ziua a sasea, a saptea si a opta. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, contemplatia naturală în duh si teologia mistică, adică cunoasterea tainică a lui Dumnezeu .

I. Dar ce este sâmbăta sufletului rational? Sâmbăta în Legea Veche înseamnă odihnă. Sufletul nostru, zbuciumat de păcate, de cădere, având con-stiinta pătată de păcatele sale, când pune început bun cu darul lui Iisus Hristos si se ridică din păcat si se înaltă putin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihnă, dar nu la desăvârsire. Deci, când vei auzi în Scriptură de sâmbătă, să stii ce înseamnă aceasta. Iată ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim: sâmbăta e nepătimirea sufletului rational, care a lepădat prin făptuire semnele păcatului.

Să vă dau o pildă. Un om a fost betiv, a fost desfrânat, a fost ucigas, a fost tâlhar, a fost iubitor de argint. Cine stie ce a făcut săracul în viată, că toti suntem păcătosi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toată inima, s-a curătit si s-a hotărât să se lepede cu toată puterea de păcate. În locul betiei pune înfrânarea, în locul lăcomiei de pântece, postul; în locul iubirii de argint si zgârceniei, milostenia; în locul desfrânării, curătia; în locul somnului mult, privegherea. Si a plantat prin făptuire fapte bune în locul vechilor păcate, pe care le săvârsise mai înainte. 

El acum se află pe treapta întâi a urcusului duhovnicesc, dar de abia cu fapte bune, nu cu mintea. Căci auzi ce spune: "Sâmbăta sufletului rational este nepătimirea sufletului rational, care prin făptuire a lepădat de abia semnele păcatului".
N-a spus rădăcinile, ci semnele păcatului. Acest om, care se sileste să facă fapte bune în locul celor rele si pune început bun de faptă numai cu lucrarea dinafară, de abia a ajuns la prima odihnă a sufletului său rational. 

El află o oarecare mângâiere, dar încă este chinuit de gânduri, încă păcătuieste cu mintea, încă este în păcat cu mintea. Si lupta lui cu mintea este groaznică, căci lupta cu patimile cele trupesti, cele cu lucrul, tine până la o vreme, dar lupta cu mintea, pentru părăsirea păcatului cu mintea, tine până la moarte.

II. Si despre sâmbete, adică despre sâmbetele îndoite, iată ce spune dumnezeiescul părinte Maxim: "Îndoitele sâmbete înseamnă a doua treaptă a urcu-sului duhovnicesc. 

Si se tâlcuieste asa: Slobozenia sufletului rational, care îsi retrage mintea sa din simtire, părăsind lucrarea după firea simturilor prin contemplatia naturală în duh, adică prin cugetarea lui Dumnezeu prin zidiri, prin ratiunile lucrurilor".

Cum se întâmplă asta? Noi păcătosii în general am părăsit păcatul cu lucrul. Dar cu gândul încă ne luptăm, cu mintea încă păcătuim, cu mintea încă slujim păcatului; fie desfrânării, fie vicleniei, fie urii, zavistiei, mâniei, fătărniciei, mândriei, iubirii de slavă, dorintei de a plăcea oamenilor, nesimtirii, împietririi, răutătii, răpirii si nu mai stiu care din patimile sufletesti.

Unele sunt care se văd, altele care nu se văd. Cele ce nu se văd sunt mai rele si mai vătămătoare decât cele care se văd. Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe desfrânate, nici pe vamesi sau pe desfrânati, pe cei care făcuseră păcate trupesti. Oare ati auzit în Evanghelie: Vai de tine, desfrânato? Sau, vai de tine, tâlharule? Vai de tine, vamesule, că esti păcătos si faci nedreptate? Nu! Ci a zis: Vai vouă, fătarnicilor; vai vouă, fariseilor; vai vouă, cărturarilor nebuni si orbi. Si cine a spus acestea? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care pri-veste în sufletul nostru.

De milioane de ori - cum spune Solomon - ochii Lui sunt mai luminosi decât soarele. El era Dumnezeu si poporul de jos Îl iubea, că simtea puterea dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Cel ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar si El, văzând credinta sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El, pe munti si pe jos, flămânzi, când a înmultit pâinile în pustie. Căci a zis: Milă îmi este de popor, că sunt ca oile care nu au păstor, risipite.

Dar pe cei dintre marii cărturari, pe farisei si pe saduchei îi mustra, căci vedea într-însii toate vicleniile si fătărniciile lor. La tâlhari, la vamesi si la desfrânate, chiar de vedea păcate grele, vedea la ei si căintă si umilintă si hotărâre de îndreptare. Iar pe cărturari si farisei, la care vedea patimi sufletesti grele, ca: ura, zavistia, fătărnicia, pizma, viclenia si altele, care sunt mai grele ca patimile trupesti, pururea îi mustra si le zicea: "Vai vouă!", ca un Dumnezeu, Care cunoaste inimile.

Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele ca cele cu trupul.

Am ajuns deci la treapta a doua a urcusului du-hovnicesc. Iată în ce constă această treaptă: Sâmbete înseamnă slobozenia sufletului rational, care a părăsit chiar si lucrarea cea după fire a simturilor prin contemplatia naturală în duh. Aceasta este treapta a doua pentru suflet.

Dar cum se urcă pe ea? Prin lupta cu mintea. Prin minte se ajunge la contemplatia naturală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai sminteste. 

Când vede o fiintă frumoasă se mută cu mintea si zice: Dacă fiinta aceasta este asa de frumoasă, dar un înger cu cât este mai frumos? Dar heruvimii? Dar serafimii? Dar Cel ce i-a făcut pe dânsii? Îsi mută mintea sa de la frumusetea cea de aici, la frumusetea cea din ceruri si, în loc să se smintească, se foloseste.

Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea si sufletul. Dar pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl foloseste. Căci zice: "Dacă oamenii pot să cânte din instrumente si din organe asa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri? Cum cântă îngerii? Ce bu-curie este acolo?" Căci se spune în Psaltire: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbită.

Deci asa cugetă cel ce a ajuns pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, când aude o cântare lumească, sau un om sau o femeie cântând, sau un oricare alt instrument. Iar când vede soarele, cugetă asa: dacă aici soarele luminează asa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soarele dreptătii?

Astfel, omul pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, prin contemplatia naturală în duh, adică prin privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite si nevăzute si capătă slobozenie de ispite, cum spune Sfântul Maxim.

El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ, la cântările cele din cer si zice cu mintea sa: dacă oamenii acestia de tărână stiu să cânte asa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în cer?

Tot asa, de va mirosi ceva frumos, se gândeste la mireasma florilor raiului si asa se mută cu mintea si celelalte simtiri, prefăcând prin contemplatie toate cele auzite sau văzute sau gustate sau mirosite si pipăite în cugetări duhovnicesti.

III. Iar treapta a treia a urcusului, adică a înăltării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeste în Scriptură sâmbetele sâmbetelor. 

Cel ce a păsit pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, nu mai are nevoie de trepte. Nu mai are nevoie să vadă frumusetea cea de aici, ca să se suie cu mintea la frumusetea cea de sus, sau să audă o cântare de aici, ca să se ducă la cântarea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos aici, ca să gândească la mireasma Raiului.
Cel care a ajuns, cu darul lui Iisus Hristos, pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, a devenit un dumnezeu după dar. El are îndumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el trăieste Hristos precum grăieste Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste în mine, sau cum spune în altă parte: asadar, noi avem mintea lui Hristos. Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos si Hristos trăia într-însul si deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.

Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcusului duhovnicesc, de care foarte putini crestini si foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre - este fiul lui Dumnezeu după dar.

 Ei au ajuns ziua a opta, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Ziua a opta după Scripturi, este egală cu treapta a treia a urcusului duhovnicesc". Ea se mai numeste si sâmbetele sâmbetelor.

Sâmbetele sâmbetelor este odihna duhovnicească a sufletului rational, care părăseste chiar si lucrarea cea după fire a simturilor si îsi întoarce mintea sa chiar si de la cugetările cele mai duhovnicesti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care leagă mintea cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei". Acela nu mai stie nimic, decât să-L iubească pe Dumnezeu. Unul ca acela ajunge ca Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: "Nu mă mai tem de Dumnezeu!" Si l-a întrebat cineva: "Dar de ce?" "Pentru că Îl iubesc!"
Simtind dragostea lui Hristos în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. Dar de ce? Pentru că trăia în Hristos si Hristos trăia în el si era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Asa este omul care s-a înăltat cu sufletul pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc.

Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000