PILDE DIN INTELEPCIUNEA SFINTILOR PARINTI

Vinovatul dovedit   

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia. N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat: - Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare. - Să-mi fie iertat - zise ţăranul - dar sunt nevinovat. - Cum îndrăzneşti să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-1 închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească! - Aşa este, omule? - spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău? - Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am? Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el. 
Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare. "Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva." (Sfântul Ioan Gură de Aur)  

Omul milostiv   

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil 1-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim. - Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa... - Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu 1-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.  
"Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur)   

 
 Nemurirea sufletului   

Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor: - Vedeţi cum merge acest ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele lui se învârt. După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă. - Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru, ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se "murdărească" de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul trebuie să fie mereu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvântată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite. "Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apei, sufletul iarăşi se va uni cu trupul. " (Sfântul Ioan Gură de Aur) 

 Păcatul cel mai mare  

O dată, un călugăr a fost întrebat:  - Părinte, care este cel mai mare păcat?  - Sinuciderea este, fără îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune şi căinţă, toate vor părea mai uşoare. Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat, inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a fost luat de nechibzuinţă. încrederea dată de credinţă a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a trădat, pentru ca, în final, să îşi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat. Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu este eroism, ci laşitate. Voi 1-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde singur corabia, înecând tot ce este pe ea? Furtuni de păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce e mai bun în noi: speranţa, iubirea, dorinţa de viaţă? în nici un caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi!  
"Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune. Credinţa în înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască. " (Sfântul Ioan Gură de Aur)  

 Gândul cel bun  

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-1 ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-1 vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a aplecat să ia sacul. Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi: - Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce 
după sac. Dacă 1-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu. "Mă străduiesc să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor." (Sfânta Scriptură )  

 Cei trei prieteni   

Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia si depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-1 scape astfel de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea 1-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi 1-a salvat, redându-î astfel libertatea. La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut, însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.  
"Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine." (Sfântul Grigorie de Nazianz )   

 Raiul şi iadul   

Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi 1-a întrebat:  - Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul? - Dar tu, 1-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa mea decât un caraghios? Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus: - Vezi, aşa se deschid porţile iadului! Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos. - Vezi, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului! "Cel ce uită de iad, va ajunge acolo. " (Sfântul Ioan Gură de Aur)  

PILDE ALE SFINTILOR PARINTI

 

                       Casa Domnului   

    Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:. - Mamă, de ce plângi? - Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică.  De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…  - Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta? Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor. "Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.” „De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)  

                   Cerul pământul şi lumea   

  Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin: - Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat. - Foarte simplu - a răspuns celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. în cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag. "Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )  

                    Comorile fiecăruia  

  Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui: - Vezi tu livada de pe deal? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jurîmprejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele. - Dar acela? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-1 pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.  
"Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el. "
 ( Sfânta Scriptură ) 

Taina Sfintei Spovedanii   

    Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr: - Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi mi cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât. - Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat: - Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă? - Da, răspunse omul. - Dar două zile, o porţi? - S-ar putea. - Dar o săptămână sau o lună, o porţi? - Nu, părinte, bineînţeles că nu. - De ce? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.  - Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă. - Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se "murdăreşte" de păcate şi răutate şi cum 1-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!  

"Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )  

           
            PARINTELE ARSENIE BOCA

                          Vorbe intelepte

     Suferim. Acest lucru este atat de firesc, incat nici Domnul, vazand suferinta noastra, nu Se intristeaza, caci intampinam ceea ce El, din dragoste pentru noi, a bunavoit sa ne trimita. 

 Necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi. 

 Domnul ne iubeste si ne-a luat in brate ca sa inlature din noi tot ceea ce nu este bun… Asa cum spalatoreasa fierbe, spala si clateste rufele ca sa le albeasca, asa si Domnul ne fierbe, ne spala si ne clateste ca sa ne albeasca si sa ne pregateasca pentru mostenirea Imparatiei Sale, unde nu intra nimic necurat.

Unele necazuri si suferinte, Dumnezeu le trimite spre pedeapsa, ca un canon; altele spre mustrare, ca omul sa se dezmeticeasca; altele ca sa-l izbaveasca pe om de nenorocirea in care el ar fi cazut, daca ar fi fost sanatos; altele pentru ca omul sa dea dovada de rabdare si prin aceasta sa merite rasplata mare; iar altele ca sa-l curateasca de anumite patimi. 
 Precum si pentru multe alte motive.

Este bine sa ne pocaim de bunavoie, sa nu asteptam sa ne trimita Dumnezeu pocainta prin necazuri de tot felul, caci pricinile pentru care ne trimite Dumnezeu necazurile sunt pacatele noastre.

 Deci, daca patesti necazuri in viata, afla ca ai facut greseli.

Cand Domnul va pedepseste, este drept sa ganditi ca are si de ce. Asadar cercetati motivul pentru care sunteti batuti si indreptati apoi ceea ce trebuie indreptat.

 Dreptilor le sunt trimise necazuri pentru incercare, iar noua, mai degraba ca pedeapsa si chemare la pocainta.

 Daca aveti incredere ca Domnul este un doctor care nu foloseste medicamentele in zadar, cand veti evita greselile nu numai in fapte, ci si in ganduri si sentimente, atunci si necazurile vor inceta.

Iata cateva feluri de necazuri si suferinte din viata oamenilor si pricinile care le favorizeaza:

1) BETESUGURILE TRUPULUI.


Din trei pricini se imbolnaveste trupul:

a) De la otravuri (toxine), din lipsa postului;

b) Din nastere, pentru ca fie tatal, fie mama, cand s-a zamislit copilul, au fost sub influenta bauturilor alcoolice. In popor exista vorba: „copii facuti la betie”. Asadar, fugiti de barbati ca de foc, cand sunt ametiti de bautura;

c) Din desfranare, pentru ca nu si-au infranat poftele, intrecand masura cuvenita, talharidu-si asfel energia genetica. Este tocmai ca bogatul care saraceste.
 Asa si trupul care si-a mancat toata vlaga;


2) VRAJBA IN CASA.


Aceasta isi are izvorul tot in pacate:

a) Din curvii nemarturisite, facute inainte sau dupa casatorie. Atunci cand casatoria s-a inceput cu stangul, adica cudesfranarea, sotii au intrat in casnicie cu o pecete draceasca pe trupul si pe sufletul lor si pentru ca nu s-au spovedit, acel pacat le sparge casa, tocmai pentru ca n-au omorat pe diavolul, care face acest lucru;

b) Daca sotii traiesc in casatorie nelegitima (concubinaj) saufara cununie bisericeasca. 
Moda „casatoriei de proba” nu este altceva decat un atentat grav la adresa mantuirii, sanatatii morale, fizice si spirituale a persoanei, familiei si societatii, indepartandu-L pe Dumnezeu din viata omului;

c) Din desfranarea sotilor. Dar sotii cum desfraneaza, cand sunt legiuiti? In casnicie, binecuvantata este numai nasterea de copii, iar tot ce este in afara de rostul acesta, este desfranare si pacat (perversiuni, avorturi, contraceptie);

d) Lacomia de avere a unui parinte cand si-a maritat fata sau si-a insurat feciorul. O asemenea casatorie nu tine, pentru ca s-a facut cu o lucrare a diavolului;

e) Nepotrivirea de varsta. Departarea cea mai mare ce poate fi ingaduita este de 7 ani. Ce trece peste aceasta, dovedeste patima desfranarii, care se razbuna. Vaduvii sa ia vaduve;

f) Din negrija fata de suflet a persoanelor din casa: negrija de spovedanie, de Sfanta Impartasanie si de randuielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu. Fiindca daca nu le pazesc pe acestea, pazesc pe cele ale diavolului si nu pot sa aiba liniste;

g) Din petrecerea fara post. Sotii nu mai tin seama de miercuri, de vineri, de zilele postului si de sarbatori. Nu mai tin nici o randuiala. Si bate Dumnezeu neranduiala, ca sa se faca randuiala;

3) PAGUBA IN AGONISEALA (AVERE).


Pricinile pentru care Dumnezeu arunca napasta asupra avutului nostru sunt:

a) Stapanii casei injura si dracuie. Atunci sa nu se mire ca li se implineste cuvantul, caci da Dumnezeu dupa cuvantul lor;

b) Lucreaza duminica. Caci daca vei lucra, vei pierde nu numai ce ai lucrat duminica ci si ceea ce ai lucrat in cursul saptamanii;

c) Se uita la agoniseala sa ca la ochii din cap. Si-a lipit inima de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca sa ti-o inpotmolesti in gunoiul lumii, ci ca sa ti-o indrepti spre Tatal, Cel din ceruri. Pe El sa-L iubim, de El sa ne lipim inima, caci neasemanata este plata lui Dumnezeu, fata de cea data de lume. De aceea nu-ti lipi inima nici de proprii tai copii, caci de vei patimi durere in cele iubite peste masura, cine te va mangaia?

d) Ai cumparat din mana rea, din mana patimasa, din mana care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea, mai inainte de a o amesteca cu ale tale, da-i cu putina apa sfintita, caci sa stiti, pacatele trec si asupra pamantului pe care-l calci si asupra avutului.

Cand a fost izgonit Adam din Rai, Dumnezeu a blestemat pamantul: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 17-19). Iata cum o greseala a noastra atarna asupra intregii averi;

e) Cineva se tine de vraji asupra ta. Cineva lucreaza cu diavolul asupra ta si a averii tale, pentru ca n-ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Si ca sa nu mai poata lucra duhurile rele, curateste-ti trupul prin post si rugaciune, fa sfestanie, pune-ti o Sfanta Cruce in curte si roaga-te lui Dumnezeu sa te ocroteasca;

f) In curtea in care stai, sau pe pamantul pe care-l lucrezi, apasa juraminte, blesteme sau nedreptate. Sa luati seama, sa nu taiati o brazda din pamantul care nu este al vostru, caci aduce moarte, dar se mai poate sa ai asupra curtii si alte pacate. Poate ca ai cumparat aceasta curte cu bani munciti intr-o vreme cand traiai in desfranare. De acesti bani, desi i-ai muncit, nu te vei putea folosi, caci si asupra lor atarna si apasa pacatele din perioada cand i-ai obtinut si te urmareste Dumnezeu pana in panzele albe. Pentru ce? Pentru ca nu te marturisesti, pentru ca tii serpii in san si Dumnezeu lasa sa te muste;

g) Apasa blestemele parintilor sau ale altora asupra casei tale si asupra ta;

h) Omoruri sau sinucideri facute in curtea ta sau copii lepadati si ingropati ici, colo. Iar lepadarea copiilor este pacat strigator la cer;

i) Stapanii casei au pacate nemarturisite din tinerete sau de mult timp si nu le-au ispasit.

4) COPII INDARATNICI, NEASCULTATORI, NECREDINCIOSI SI DESFRANATI

Acestia vin din urmatoarele pricini:

a) Parintii nu au pazit postul si nu s-au putut infrana de la poftele trupesti si asa au calcat zilele si timpurile neingaduite, care sunt: miercurea, vinerea, duminica, sarbatorile de peste an si cele 4 posturi mari.
 Toti copiii care rezulta sunt neascultatori si indaratnici, pentru ca nici parintii lor nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu sa pazeasca zilele sfintite;

b) Mamele nu s-au pazit pana la curatenie deplina.
 Iar daca in vremea aceea tata a mai fost si beat, se naste un copil care va fi slabanog fie cu mintea, fie cu trupul, fie cu amandoua;

c) In vremea sarcinii, femeia nu s-a pazit de barbat.
 De aceea multi copii se nasc morti sau mor de tineri sau daca traiesc aluneca in curvie, pentru ca s-a intiparit pe ei pecetea curveasca inca din pantecele mamei lor. 
 Caci toate prin cate trece mama, in vremea celor 9 luni de sarcina, fie bune, fie rele, se intiparesc in copil. Iar cand acesta va creste mare, toate ii vor rasari in cale.

In toate necazurile noastre nu putem gasi altundeva mangaiere decat in credinta ca totul ni se intampla dupa voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu nu vrea pentru noi nimic mai mult decat mantuirea noastra si catre acest tel indreapta tot ceea ce ne chinuie.

Iar neplacerile si toate suferintele care va sunt date sa le simtiti, indurati-le cu blandete si Domnul cel milostiv vi le va include in canonul pe care fiecare trebuie sa-l duca pentru pacatele sale, dupa randuiala Bisericii.


Parintele Arsenie Boca, “Tinerii, Familia si copiii nascuti in lanturi”;
cumpara cartea http://www.credinta-stramoseasca.ro/carte/tinerii-familia-si-copiii/

RUGACIUNI PENTRU DIFERITE TREBUINTE

Rugaciune pentru cei bolnavi 

Atotputernicule Doamne, Tamaduitor al sufletelor si trupurilor, care cobori pe oameni si tot Tu ii ridici, care pedepsesti si vindeci din nou, ai mila de (numele), pentru ca este bolnav (bolnava). 
Intinde-Ti bratul Tau tamaduitor, si vindeca pe el (ea), si ridica-l (o) din patul de suferinta. Goneste duhul de slabiciune din el (ea) si indeparteaza de la el (ea) durerea, ranile, febra si slabiciunile. 
Daca are pacate si greseli, iarta-i-le, din dragostea Ta pentru oameni.
Dumnezeule ai mila de ceea ce a creat mana Ta, intru Iisus Cristos, impreuna cu care esti binecuvantat si cu bunul si de viata datatorul Sfantul Duh, acum si in vecii vecilor.
Amin.

_________________

RUGĂCIUNE PENTRU PARINTELE DUHOVNIC

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânatul şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul Tău duhovnicul meu (N) ales de Tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa precum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc. Iartă-i toate greşelile lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, ca să pun început bun de pocăinţă, eu oaia rătăcita. Cercetează-l degrabă şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi de toată întinăciunea trupească şi de slăbiciunea firii celei căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga-răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă care pogoară de la Tine, Împăratul Luminilor. Bine-sporeşte în el Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.
Amin (metanie).

---------------

Rugaciune pentru sot (sotie)

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ne-ai invatat sa ne rugam tot timpul unul pentru celalalt, ceea ce facem acum cerandu-Ti mila si bunavointa, ai grija si pazeste pe sotul meu (sotia mea) de toate relele, cele vazute si cele nevazute.
Da-i lui (ei) sanatate si intelepciune ca sa-si indeplineasca toate indatoririle, cele dupa vointa si porunca Ta. Pazeste-l (o) de toate ispitele carora le-ar putea cadea prada.
Sprijineste-l (o) in credinta adevarata si dragoste, ca sa putem trai impreuna in cinste, si lumineaza-ne caile dupa voia Ta.
Ca a Ta este puterea si gloria in vecii vecilor. Amin.
Bunule Doamne, ajuta-ne sa ne amintim mereu de sfintenia casatoriei si intareste legatura noastra. Miluieste-ne ca sa putem trai vietile noastre in credinta si dragoste.
Ajuta-ne sa ne intelegem si sa avem incredere unul in altul si departeaza de la noi certurile.
Binecuvanteaza-ne si ai mila de noi, ca sa fim demni de imparatia Ta; ca Tu esti preasfant, si Tie ne inchinam.
In numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, acum si in vecii vecilor. Amin.
-----------------------------------------------------------------

Rugaciune pentru parinti

Dumnezeu al bunatatii, care mi-ai dat parinti, prin care am avut parte de binecuvantarile Tale. Iti multumesc Tie pentru viata care mi-ai dat-o prin ei, si pentru ca le-ai dat putinta sa aiba grija de mine.
Ma rog Tie, cu smerenie, pentru sanatatea si pacea lor.
Indelung rabdatorule Dumnezeule, primeste multumirile mele pentru binecuvantarile date parintilor mei. Atotputernicule, ai mila de ei in continuare si iarta-le pacatele.
In bunatatea Ta, rasplateste-i pentru grija si dragostea care mi-au aratat; apara-i de toate necazurile si intristarile, si da-le lor viata lunga si fericita.
Binecuvanteaza-ne Doamne, ca sa facem numai ceea ce este placut in fata Ta si impreuna sa slavim numele Tau, in toate zilele noastre.
Amin.
-----------------------------------------------------------------

Rugaciune pentru cei adormiti

Bunule Doamne, aminteste-Ti de robii Tai (numele) si iarta-le lor greselile pe care le-au savarsit in timpul vietii lor, pentru ca nimeni nu este fara de pacat in afara de Tine, care ai puterea sa dai pace celor plecati dintre cei vii.
Prin Dumnezeiasca Ta intelepciune si dragoste pentru oameni, Tu binecuvantezi si dai fiecaruia ceea ce are nevoie. Mantuitorule, odihneste sufletele robilor Tai (numele) care si-au pus nadejdea in Tine Atotputernicule.
In mijlocul sfintilor, Iisuse Cristoase, odihneste sufletele robilor Tai, acolo unde nu este durere nici intristare, ci viata fara de moarte.

---------------------

Rugaciune pentru frati si surori 

Doamne Tie ma rog pentru fratii si surorile mele.
Daruieste-le lor sanatate, pace, iubire, viata si darul Tau cel sfant, ca sa umble in caile Tale si sa faca cele placute Tie.
Da-ne Doamne sa traim in pace si iubire.
Asculta Doamne rugaciunea noastra si ne miluieste pe noi; ca milostiv si iubitor de oameni esti si Tie marire inaltam Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.
Amin.
-----------------------------------------------------------------

Rugaciune inaintea inceperii unei lucrari

Doamne Iisuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, care ai spus prin gura profetului David: "Omul merge la munca si trudeste pana se insereaza". Prin gura binecuvantatului apostol Pavel ai spus: "Cel ce nu munceste, nu va manca." Si cu gura Ta prea curata ai spus: "Fara mine nu poti face nimic."
Am ascultat cuvintele Tale sfinte, cu tot sufletul si inima mea, Doamne, si ma indrept spre bunatatea Ta cu smerenie.
Ai mila de mine si ajuta-ma pe mine, un pacatos, ca sa termin lucrarea pe care acum o incep, in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh.
Amin.
-----------------------------------------------------------------

Pentru calatorie

Doamne Iisuse Christoase, Dumnezeul nostru, cela ce esti calea, adevarul si viata si ai calatorit impreuna cu sluga Ta Iosif, precum si cu cei doi ucenici ce mergeau spre Emaus.
Stapane, calatoreste si cu mine robul Tau, binecuvantand calatoria mea.
Trimite-mi ca lui Tobie, pe Ingerul pazitor, ca sa-mi fie povatuitor si ocrotitor si sa ma fereasca nevatamat de toate intamplarile rele, ca in pace si in sanatate sa ma intorc intru ale mele si toata viata mea sa preamaresc numele Tau, al Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh.
Amin
-----------------------------------------------------------------

Rugaciune in vremuri de nevoie

Nori apasatori se aduna deasupra mea, Doamne, si amenintarea furtunii ma inspaimanta. Desi sunt in suferinta, nu ma plang impotriva Ta, Dumnezeule, pentru ca Tu esti sprijinul meu si stanca unde imi caut scaparea.
Tu Doamne cunosti necazurile mele si ai grija de mine neincetat. Cu toata suferinta mea, stiu ca ma iubesti si asta imi da tarie. Cu speranta in ajutorul si bunatatea Ta, nu ma voi lasa rapus, ci ma voi lupta cu curaj si voi fi scapat.
Tu esti Cel ce carmuieste lumea si vietile oamenilor; indreapta corabia vietii mele, care acum este clatinata de valuri furioase, spre ape linistite.
Degeaba ma zbat singur impotriva furtunii, ca fara Tine nu pot face nimic.
Catre Tine ma indrept si ma rog: vino in ajutorul meu, asa cum l-ai salvat pe Petru, care venea spre Tine pe apa. Intinde-ti bratul spre mine, cum l-ai intins spre el, Dumnezeule milostiv, si salveaza-ma degraba.
Amin.
-----------------------------------------------------------------

Rugaciune de multumire

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeu milostiv si indurator, a carui dragoste pentru oameni nu are margini; ma inchin gloriei Tale cu teama si cuviosie, ca sa-Ti multumesc pentru tot ce mi-ai dat, mie robului Tau.
Glorie Tie Doamne, Te laud si iti cant, Stapane si Binefacatorule.
Din nou ingenunchez in fata Ta, ca sa iti multumesc pentru mila si bunatatea Ta, si ma rog ca si de acum inainte sa faci minuni pentru mine, pentru ca dragostea mea pentru Tine, si pentru semenii mei sa creasca.
Scapa-ma de toate relele si de toate nevoile.
Da-mi liniste si pace, in toate zilele mele, ca sa pot multumi Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si in vecii vecilor.
Amin.
-----------------------------------------------------------------

Rugaciune pentru vrajmasi

Doamne Iisuse Hristoase, ai mila de cei ce ma pizmuiesc, de cei ce ma urasc si de cei ce ma clevetesc ca sa nu patimeasca pentru mine, Doamne.
Ci zdruncina si sfarma pe vicleanul sarpe care ii invrajmeste pe ei impotriva mea.
Si Te rog Stapane sa ii ierti pe fratii mei care ma hulesc pe mine acum, asa cum m-ai iertat si pe mine, robul Tau, de cate ori am gresit si am venit spre mila Ta.

PILDE CU TALC

  Într-o noapte izbucni un incendiu la o vilă. În timp ce flăcările cuprinseră casa, părinţii şi copiii putuseră să fugă din faţa acestui incendiu. Incendiul arăta îngrozitor. Deodată, părinţii observară că fiul lor cel mai mic nu era în mijlocul lor. Acesta se speriase de flăcările incendiului şi, de aceea, se ascunse înăuntru, într-un colţişor. Părinţii se uitară în stânga şi în dreapta, dar nu-l văzură. Sus, la etaj, se deschise brusc o fereastră şi băieţelul ceru ajutor. Tatăl îl observă şi-i spuse cu putere: `Sări! Aruncă-te`. Copilul văzu doar fum şi foc, dar auzi vocea tatălui. El îi răspunse: `Tată, dar nu te văd!`. Şi tatăl îi spuse: `Nu face nimic; te văd eu şi asta-i de ajuns. Sări!`. Copilul sări şi îşi găsi salvarea în braţele tatălui care îl prinse.

___
Omule, Dumnezeu îţi spune în fiecare zi să sări din focul întunericului. Lasă-ţi inima şi conştiinţa să audă vocea lui Dumnezeu şi, deşi Tu nu Îl vezi, sări din focul întunericul în care, poate, eşti cuprins, mai mult sau mai puţin, având credinţa nezdruncinată că vei fi prins de El. Sărind îţi vei găsi salvarea în braţele lui Dumnezeu, care te va sălăşlui în lumină. Încercă, nu vei regreta, aşa cum sigur vei regreta dacă nu vei încerca.

****
 "Vai, ce urât este coşarul acesta, tată! Nu-mi place să văd feţe aşa de negre. Parcă ar fi un duh necurat. Fără îndoială că el este un om rău, nu-i aşa, tată?". "Nu vorbi aşa, fiule. Fără să ştii, te arăţi nerecunoscător; căci dacă coşarul este negru, e pentru tine". "Pentru mine! Ce vrei să spui, tată? Nu înţeleg". "Am să-ţi explic. Acum că este frig, se aprinde focul în toate casele. Mii de sobe ard, pentru a ne încălzi şi pentru a ne găti mâncarea. Coşurile sobelor se umplu de funingine şi sunt murdare. După câtva timp trebuie curăţate. Dacă nu ar exista coşari, cine ar curăţa coşurile? Tata, mama sau chiar tu. Deci, fiecare dintre noi s-ar murdări şi înnegri într-o astfel de muncă. Îţi închipui ce mutre am avea! Nu cred că o asemenea muncă ţi-ar plăcea. Fii deci fericit că există aceşti coşari; fii recunoscător, căci, ţi-o mai spun o dată: coşarul este negru pentru tine". "Nu m-am gândit niciodată la asta, tată". "Să te gândeşti de acum înainte, fiule. Şi dacă tot vorbim despre asta, mai ascultă ceva. Pentru tine morarul este alb; pentru tine măcelarul este roşu; pentru tine ţăranul este ars de soare, bătut de vânt şi de ploaie; pentru tine cizmarul are spatele încovoiat, medicul se expune bolilor molipsitoare, mecanicul veghează în picioare pe o locomotivă şi soldatul stă de pază la hotare. Când aceşti oameni mor făcându-şi datoria este pentru tine. Orice om care îndeplineşte o slujbă folositoare, o îndeplineşte pentru ceilalţi oameni. Fiecare în felul său slujeşte pe ceilalţi. Cu cât această muncă este mai grea, mai umilă şi mai prost plătită, cu atât trebuie să o cinstim mai mult". "Ţi-o făgăduiesc, tată, că nu voi mai zice niciodată despre coşar că e urât, nici despre cărbunar". "Aceasta nu ajunge, fiule. Cu cât vei creşte mai mare, cu atât ai să vezi câţi oameni muncesc pentru tine, cu mâinile sau cu mintea. Munca este viaţa însăşi a lumii. Când ai să înţelegi aceasta, nu va mai fi suficient să-i cinsteşti pe muncitori, ci va trebui să le urmezi exemplul, să devii folositor la rândul tău și să dai slavă lui Dumnezeu. La rândul tău ai să munceşti pentru alţii. Şi când vei fi ostenit din cauza muncii pe care o vei presta în folosul tuturor, ai să-ţi aduci aminte de coşar. Fiecare muncă lasă urme pe frunte, în palme, în inimă. Când ne-am făcut din plin datoria, suntem obosiţi, plini de praf, de riduri, de răni şi câteodată de sânge. De cele mai multe ori, fiule, acestea nu sunt plăcute la vedere, dar nimic nu e pe lume mai de preţ decât aceste peceţi ale muncii. Doresc un singur lucru de la tine. Iată ce: Tot aşa cum ai zis în neştiinţa ta de copil "Vai, ce urât e coşarul ăsta!", aş dori ca, odată devenit înţelept, să strigi în faţa muncitorilor, cărora munca le-a lăsat urme şi pe care i-a schimbat şi i-a îmbătrânit: "Vai, ce frumoşi sunt ei!". Numai cei răi şi nefolositori sunt urâţi"


****

 În Grecia s-au întâlnit odată trei foşti colegi de şcoală. Unul devenise consilier al președintelui, altul învăţător şi al treilea se făcuse grădinar. Când se aşezară să discute între ei, ajunseră să vorbească şi despre dorinţele pe care le aveau pentru această viaţă, şi chiar şi ei constatară că totdeauna aveau dorinţe pentru ziua următoare, deoarece erau în vârstă şi fiecare zi li se părea drept un dar deosebit`. Îmi doresc pentru ziua de mâine, spuse consilierul, o ceaşcă de porţelan plină cu ceai delicios şi un cal sprinten şi frumos. Nimic mai mult nu-mi doresc`. `Eu, spuse învăţătorul, îmi doresc o ceaşcă plină cu ciocolată topită şi ochi buni pentru a putea citi o carte bună`. `Şi eu, spuse grădinarul, îmi doresc pentru ziua de mâine ca soarele să răsară ca şi până acuma, ca izvorul din care zilnic beau să nu sece şi ca păsările din copacii cu ale căror fructe mă hrănesc să cânte`.
În acea noapte a avut loc în Grecia un mare cutremur de pământ. Când consilierul a vrut să bea ceai a doua zi, nu a putut deoarece ceaşca de porţelan zăcea spartă pe jos. Şi când a vrut să încalece pe calul cel frumos şi sprinten, nu a putut, căci pereţii se prăbuşiseră şi calul muri. Învăţătorului îi merse la fel. Când a vrut să bea ciocolata topită, nu a putut fiindcă ceaşca era spartă. Când vru să citească o carte, nu putu deoarece biblioteca se prăbuşise şi toate cărţile luară foc. Numai grădinarului îi merse altfel. Când se trezi, soarele răsări precum îşi dorise. Când merse la izvor pentru a bea apă, aceasta încă mai curgea şi când merse în grădină, mai găsi pomii cu mere şi pere în picioare, iar în ramurile lor păsările cântau ca mai înainte. De aceea, spune un proverb: `Cine îşi doreşte cel mai puţin și cel mai pe placul lui Dumnezeu pentru a doua zi, acela va fi cel mai fericit`.

sursa http://jurnalspiritual.eu/

Învăţături si sfaturi duhovnicesti alese ale  ale Sfântului Serafim de Sarov

   Sufletul trebuie alimentat si hranit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui sa practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii. Aceasta ar trebui facuta in picioare. Din aceasta lectura vine iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca schimbare. Cel ce citeste Sfanta Scriptura primeste o caldura care in singuratate da nastere la lacrimi, prin care omul este incalzit iar si iar, umplut de daruri duhovnicesti, care dau o incantare mintii si inimii dincolo de orice inchipuire.

  Aminteste-ti mereu, ascultarea le intrece pe toate. Ea intrece postul si rugaciunea! Iar noi nu numai ca nu trebuie sa o refuzam, trebuie sa alergam in intampinarea ei! Noi trebuie sa rabdam orice necaz care ar veni din partea fratilor fara sa ne tulburam si sa cartim.

  Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.

  Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.

  In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.


  Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: “Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.

  Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.
  In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore - de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.

Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.



Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.

Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.

Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca “trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.

    Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.

   Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.

  

Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.

   Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.


  

Sfantul Serafim de Sarov ,, Scopul vietii  noastre,, 
sursa https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/001-scopul-vietii-crestinesti.pdf

RUGĂCIUNE PENTRU PARINTELE DUHOVNIC

   Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânatul şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul Tău duhovnicul meu (N) ales de Tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa precum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc. Iartă-i toate greşelile lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, ca să pun început bun de pocăinţă, eu oaia rătăcita. Cercetează-l degrabă şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi de toată întinăciunea trupească şi de slăbiciunea firii celei căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga-răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă care pogoară de la Tine, Împăratul Luminilor. Bine-sporeşte în el Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.

 Amin (metanie).

Duhovnicul

   Asa cum am spus si in alt loc, duhovnicul trebuie sa fie povatuitorul nostru in drumul catre mantuire. Desi credinciosii apeleaza la preotul din parohia de care apartin pentru slujbele de botez, cununie, inmormantare, si alte rugaciuni pe care le poate face acesta, totusi pentru taina spovedaniei, ei sunt liberi sa-si aleaga duhovnic de la alta parohie, sau de la manastire.Problema este insa, atat faptul ca ne lipseste experienta necesara pentru a face o alegere, cat si faptul ca aparentele insala.

Slabirea trairii duhovnicesti din zilele noastre este compensata de abundenta cartilor duhovnicesti, din care putem invata nenumarate lucruri, insa adevarata invatatura este atunci cand punem in practica lucrurile pe care le-am citit. In acel moment ne dam seama mai bine ce diferenta mare este de la teorie la practica, de la un timp la altul, si de la o persoana la alta.

Cei care cauta in vremurile noastre duhovnici ca in “Vietile Sfintilor”, arata prin aceasta ca ei insisi nu au pus in practica ceea ce scrie in “Vietile Sfintilor”, si nu au ajuns la o anumita traire duhovniceasca, necesara pentru a-si da seama de diferenta si contextul de pe vremea sfintilor si ceea ce traim noi acum. Mai sunt unii care incearca sa mimeze aspectele exterioare ale vietii sfintilor, insa din pacate, majoritatea nu ajung la trairea interioara a sfintilor, si desi traiesc in singuratate, si mananca vegetarian, nu ajung sa culeaga roadele Duhului Sfant. De aceea vreau sa spun: cat de mult pot sa ne insele aparentele si doar daca castigam o traire duhovniceasca si punem unele intrebari pe muchie de cutit unui duhovnic, ne putem da seama in urma rugaciunii pe care o facem daca este sau nu ceea ce avem nevoie.

Multi cad in capcana dorintei de a avea ca duhovnic o persoana importanta, si nu iau aminte la cuvintele inteleptului:

„Multi oameni mari si slaviti sunt, dar tainele se descopera celor smeriti” (cf. Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 19).

Multe dintre aceste persoane cad in mandria ca au un duhovnic renumit, pe cand adevarul este ca datorita faptului ca duhovnicul respectiv, fiind renumit, este foarte ocupat, relatia dintre ucenic si duhovnic este una foarte superficiala, ajungandu-se ca asa zisul ucenic sa se povatuiasca singur. Acest fapt este un pacat cu atat mai mare, cu cat sunt multe manastiri, care au multi preoti si duhovnici destul de putin solicitati. Oamenii nu se gandesc cat de mult ajuta programul de slujbe, pe care il are manastirea zilnic, si faptul ca preotul respectiv slujeste acolo este un lucru deosebit, si fiind conditii ca sa fie pomeniti cat mai des la rugaciune de preotul respectiv este ceva de un real folos in lucrarea duhovniceasca, pe care o avem de facut.

Daca dorim duhovnici buni trebuie sa ni-i facem. Parintele Rafail Noica spunea ca nu avem duhovnici buni, pentru ca nu avem ucenici buni. Multi dintre duhovnicii tineri, ba si unii mai in varsta, lancezesc in lucrarea lor, pentru ca nu sunt solicitati cat ar trebui. Oamenii vor duhovnici in varsta si cu experienta, insa si acesti duhovnici au fost la randul lor tineri, si daca nu ar fi fost solicitati, de unde ar fi avut experienta? Un raspuns bun necesita o intrebare buna, si mai mult decat atat, credinta cu care intrebi. Sfintii Apostoli, majoritatea dintre ei au fost tineri, insa, iata, ei au schimbat lumea, deoarece harul, care lucra prin ei, nu tinea cont de tineretea lor, ci mai mult de curatia inimii lor. Asa spune si inteleptul Solomon:

„Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete, si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata” (cf. Intelepciunea lui Solomon 4,8-9).

Sunt duhovnici care pot deveni buni prin ucenicii lor. Din pacate insa, in cele mai multe cazuri, totul se rezuma la o relatie superficiala. Daca venim la cineva de la care avem pretentia sa ne calauzeasca in viata duhovniceasca, si nu avem pacate de spus, si nici macar o singura intrebare, atunci suntem in pericolul in care mergem orbeste fara sa stim ce facem cu adevarat, si suntem nepasatori la ceea ce avem de facut. Daca duhovnicul are mai multa experienta in viata duhovniceasca (decat ucenicul), si nu am sa-l intreb nimic, atunci arat prin aceasta onepasare in lucrarea duhovniceasca, sau un fel de totul este bine si nu s-a intamplat nimic deosebit. Nu s-a intamplat nimic deosebit, deoarece noi nu ardem pentru Hristos, ne zbatem doar sa ne rezolvam problemele, si nu ne intereseaza sa traim duhovniceste.

Duhovniceste traim atunci cand in centrul atentiei si a tot ceea ce facem este Hristos, si nimic altceva din ceea ce facem noi. Pare cam pretentios spus, dar nu este greu deloc. In primul rand, in tot ceea ce facem trebuie sa fie Hristos, nu manastirea, nu biserica, nu tata si mama, nu sora si fratele, ci lucrarea lui Hristos.

Din pacate, lumea se schimba pe nesimtite, credinta slabeste si isi face loc printre noi un curent de innoire, care vrea sa dea la o parte invatatura sanatoasa a Sfintilor Parinti. Se roaga si se impartasesc impreuna cu cei de alte credinte, le spun la oameni sa nu mai mearga pe la manastiri ca au preotul lor de la parohie. Si batalia dintre bine si rau, dintre adevar si minciuna ia acum o alta forma, in care cei care se lupta intre ei par sa aiba aceleasi uniforme, difera doar ceea ce propovaduiesc; unii propovaduiesc un curent de innoire, care sa schimbe viata duhovniceasca sanatoasa; ceilalti incearca sa tina canoanele si randuielile Sfintilor Parinti, atat cat este cu putinta in zilele noastre.

Cei cu curentul de innoire sunt deranjati de preotii de manastire, care inca incearca sa mai tina ceva din invatatura sanatoasa a sfintilor, si le spun la oameni sa nu se mai spovedeasca pe la manastiri, ci sa mearga la preotul lor de parohie. Ei incearca sa-i convinga pe oameni spunandu-le ca preotii din manastire nu au familie, si nu o sa-i inteleaga in problemele lor, de parca harul lui Dumnezeu si experienta pe care o au preotii de manastire, prin miile de cazuri pe care le-au cunoscut si le-au trait si ei, prin cei care au venit la ei, nu ar fi indeajuns.

Mai mult, preotii de manastire trebuie sa fie intr-o permanenta rugaciune, si aceasta va avea un mare aport in rezolvarea duhovniceasca a celor care il solicita. Spun rezolvare duhovniceasca, pentru ca, din pacate, oamenii s-au obisnuit sa mearga la biserica pentru niste dorinte personale, si nu pentru a fi mai buni, si de aceea ne rugam in zadar, si nu primim nimic, deoarece omul nu vrea sa fie mai bun, si nu face nimic concret pentru asta.

Sa ne deschidem ochii si sa ne luam mantuirea in serios. Sa nu alergam dupa minuni, ci sa ne silim sa ne schimbam viata. Sa ne spovedim cum trebuie, sa citim cartile de invatatura ortodoxa, si sa punem inceput bun in trairea duhovniceasca.
Razboi si pace

In Razboiul dintre bine si rau sunt foarte multi care nu se lupta deloc. Ei spun ca sunt in pace, dar de fapt sunt stapaniti de patimi. Daca raul stapaneste in noi, si noi nu-i opunem nicio opozitie, traim intr-o pace inselatoare. De ce oamenii nu-si dau seama? Ei sunt inselati de aparente si de cursul lumii. Fac si eu ce face toata lumea, zice omul care se spovedeste o data pe an, si nici atunci nu o face cum trebuie. Poate preotul sa-i ajute? Destul de greu, pentru ca daca ar vrea sa faca ordine, s-ar putea sa vorbeasca la pereti.

Noi asa ne-am deprins dintotdeauna, raspunde omul care se spovedeste o data pe an. Atunci, din cauza multimii oamenilor si a aglomeratiei de slujbe dinaintea Sfintelor Pasti, preotul ia om dupa om, sidin pacate, multi dintre ei pleaca la fel cum au venit. Exista si situatii cand oameni merg mai des la spovedit, si chiar daca au pacate mai grele, nu primesc niciun canon si nici nu dau niciun semn de indreptare. O impartasanie deasa cu Sfintele Taine, fara spovedanie cum trebuie, fara rugaciunea si curatenia necesara, ne face vinovati de o lipsa de evlavie fata de cele sfinte, si de nepasare fata de credinta. Faptele bune, ca rugaciunea, postul, milostenia, trebuie insotite si de smerenie, iar smerenia trebuie sa stie sa se marturiseasca.

Preotii care ii odihnesc pe oamenii care nu au o credinta lucratoare, si le dau de inteles ca sunt bine, impartasindu-i fara niciun canon de indreptare, sunt acei prooroci mincinosi care

„duc poporul in ratacire, spunand: Pace, atunci cand nu este pace;… mana mea va fi impotriva acestor prooroci“ (cf. Iezechiel 13, 9-10),

zice Dumnezeu, prin glasul Proorocului Iezechiel.

Astfel, oamenii nu trebuie sa se linisteasca atunci cand nu fac nimic, si nici preotul nu le spune ce sa faca, ci sa caute singuri povatuire, in carti si in manastiri, pe care sa o urmeze.

(Din: Singhel Ioan Buliga, Provocarile crestinului ortodox in zilele de astazi, Editura Egumenita, 2012)

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Dupa ganduri se poate cunoaste starea duhovniceasca.

 Creşterea Duhului Sfânt  îi şterge toate gândurile rele şi devine un copil nevinovat.

 Dumnezeu este Cel ce face minuni prin Sfinţii Săi! Oamenii nu sunt decât instrumente prin care lucrează puterea Creatorului.

 Nu Ilie a oprit ploaia şi pe urmă a dăruit-o iar, nu Moise a transformat toiagul în şarpe sau a despicat marea în două. 

Firea omenească nu putea face aceste lucruri. Dar la Dumnezeu toate fiind cu putinţă, El a făcut ca prin aceşti oameni să se arate puterea Lui nemărginită.

Toate minunile petrecute în Vechiul Testament sunt opera puterii dumnezeieşti, transmisă unor oameni curaţi şi sfinţi, ce ascultau cu frică poruncile Lui. Duşmanii poporului evreu erau zdrobiţi prin ridicarea mâinii lui Moise spre cer. Tot aşa creştinul ce-şi ridică în rugăciune mâinile sufletului său spre Cer doboară puterile duhurilor rele şi dărâmă zidurile Ierihonului. Când sufletul îl caută pe Dumnezeu, gândurile rele dispar, fug, se topesc.

Dumnezeul cel ascuns lucrează minuni în sufletul celui ce-L caută. 

Aşa lucra Duhul Sfânt în profeţi, dar ei nu prooroceau totdeauna, ceea ce nu însemna însă că Duhul Sfânt îi părăsea în clipele când nu vorbeau despre tainele cele nevăzute. Ei erau mereu ocrotiţi de Duhul. 

Deci dacă în Vechiul Testament Duhul Sfânt a lucrat atât de mult, cu atât mai mult a lucrat în Noul Testament, când El S-a revărsat ca un şuvoi de foc în inimile Apostolilor şi ale martirilor şi sfinţilor de mai târziu?!

„Căci voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” – spune Domnul. „Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor. Tot cel ce caută va afla. Şi dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să dăruiţi lucruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel ceresc va dărui pe Duhul Sfânt celor ce i-L cer cu putere şi credinţă multă”. Lupta şi numai lupta cu sine însuşi, susţinută de ajutorul ceresc, îl coboară pe Duhul Sfânt în sufletul omului.

Degeaba îşi cunoaşte omul patimile sale şi se străduieşte să lupte cu ele; dacă nu cere ajutorul lui Dumnezeu nu le va putea birui, căci scris este: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Şi iarăşi se lasă înşelat acela care, primind bucuria ajutorului şi a harului ceresc, îşi închipuie că a scăpat definitiv de păcat. Viclenia satanei pândeşte din umbră să otrăvească această bucurie. Sufletul nu pricepe nici esenţa subtilă a răutăţii şi nici sporirea în desăvârşire spirituală. Omul nu-şi dă seama de perfecţiunea lui, căci creşterea Duhului Sfânt din el îi şterge toate gândurile rele şi devine un copil nevinovat, ce nu-şi dă seama ce s-a petrecut cu dânsul. El atât ştie: că-L iubeşte numai şi numai pe Dumnezeu, că de El îi este dor, că El este mama lui, că nu mai poartă vreo grijă pentru altceva şi nu mai vede nimic în jurul lui decât pe Dumnezeu.

Trebuie să ne cercetăm fiecare dintre noi în ce stadiu de curăţenie am ajuns, ce a mai rămas în inimile noastre din poftele şi grijile lumeşti, ce a mai rămas în mintea noastră din gândurile rele şi nefolositoare, ce rădăcini ascunse mai are încă păcatul în sufletele noastre. Să nu ne amăgim singuri crezând că am făcut tot ce a trebuit şi am ajuns deci la ultima treaptă a desăvârşirii, ci să lucrăm neîncetat, „cu frică şi cu cutremur”, la mântuirea noastră. Niciodată nu vom putea spune că am terminat această lucrare! Şi iarăşi trebuie să avem frică de viclenia satanei în lupta ce ne stă înainte, pentru că Hristos ne-a poruncit: „Indrăzniţi, Eu am cucerit lumea”. Şi iarăşi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din Ceruri”. Şi cum vom ajunge oare la aceasta altfel decât numai şi numai luând mereu exemplu de la Hristos, Cel care a fost „blând şi smerit cu inima”?! Numai aşa ne vom învrednici şi noi, prin stăruinţă neînvinsă, să stăm drepţi în faţa Dreptului Judecător în ziua înfricoşătoarei Judecăţi.


Sfântul Macarie Egipteanul

SA-L MARTURISIM PE DOMNUL

Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi.
Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte.
Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat; 

A invata si educa pe aproapele nostru ( a scrie , a citi si a cuvanta ) despre Cuvantul Domnului si a Sfintilor Parinti, oriunde se iveste ocazia.
Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului.

 Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;
Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;
Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! 
Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;
Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. 
Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare. 

Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.

Parintele Nicolae Steinhardt
sursa https://nicolaesteinhardt.wordpress.com

DESFRANAREA - Patima Desfranarii (16)

Dragostea falsă şi consecinţele desfrânării

  Сeea ce este rău într-o patimă nu este lucrul sau materia, ci pofta căzută, măsura păcatului pe care o ataşăm acestora, deci nu lucrul, ci reaua lui utilizare, lipsa de descernământ in legatura cu el.

“Jean Cluade Larchet, analizând psihologic şi duhovniceşte patima defrânării şi reducţiile pe care le operează aceasta, atât asupra sufletului pătimaş, cât şi asupra persoanelor cu care el intră în contact, vorbeşte despre o supradimensionare a imaginarului, a irealului, a fantasmagoricului asupra realului, o desfiinţare a funţiei realului, în favoarea imaginarului. Desfrânatul nu vede persoana pe care o doreşte aşa cum este, ci aşa cum o vrea sau îi trebuie lui. Percepţia lui este distorsionată, ca într-o oglindă falsă. Persoana celuilalt nu este percepută real, obiectiv, ci subiectiv şi pătimaş. Ea devine o proiectare a dorinţelor lui pătimaşe, o sumă a poftelor lui”.

 Persoana, iubită cu o iubire falsă, perversă, nu este recunoscută ca o persoană, nu este trăită în dimensiunea ei duhovnicească, în realitatea fundamentală de creatură după chipul lui Dumnezeu, ea este redusă la ceea ce, în aparenţa ei exterioară, poate răspunde dorinţei de satisfacţie a pătimaşului, ea devine pentru acesta un simplu instrument al plăcerii, un obiect. În anumite cazuri chiar interioritatea sa este negată astfel încât întreaga dimensiune interioară a fiinţei sale, în special conştiinţa, afectivitatea şi voinţa, este redusă la trupesc. Pe de altă parte, pătimaşul ignoră libertatea celuilalt în măsura în care el nu are în vedere altceva decât satisfacerea propriilor sale dorinţe, care i se prezintă cel mai adesea ca o necesitate absolută şi care ignoră dorinţa celuilalt. Celălalt, nu este, în consecinţă, recunoscut, nici respectat în alteritatea sa, nici în caracterul unic al realităţii sale personale, care nu se pot descoperi decât în expresia libertăţii sale şi în manifestarea zonelor superioare ale fiinţei sale, căci, reduse prin curvie la dimensiunea generică şi animalică a unei sexualităţi trupeşti, fiinţele umane devin practic inlocuibile ca şi obiectele.

 În mod similar, fiinţa de lânga el, chiar persoana iubită, nu mai este un “cineva”, un subiect, un suflet cu o personalitate distinctă, nu mai este un “aproape”, un semen al său, chip al lui Dumnezeu, un suflet cu bucuriile şi necazurile sale, cu speranţele şi înfrângerile sale, un subiect care caută şi solicită ajutor în împlinirea şi actulizarea acestor laturi luminoase ale vieţii sale, ci este un “ceva”. Nu este un subiect, ci un obiect. Şi dacă un subiect trebuie cucerit, un obiect nu trebuie decât posedat, stăpânit… Pătimaşul nu reuşeşte să pătrundă în miezul fiinţei iubite, ci se ciocneşte şi se împotmoleşte în învelisul care acoperă taina sufletului ei – atât de sărac în forme şi manifestări, în comparaţie cu inima. El nu mai înţelege taina pe care celălalt o reprezintă, o taină pe care el este dator – pentru a nu-i distruge farmecul – să o sporească, înalţându-se astfel şi pe sine, ci reduce acest mister la trup şi nici măcar pe acela nu-l întelege just, ca un mediu, un suport al vieţii spirituale, chemat să devină “templu al Duhului Sfânt”, ci îl consideră o sursă de neîntrecute plăceri.

  După îndeplinirea dorinţei şi dispariţia plăcerii, desfrânatul se simte un izolat, un singur şi un străin chiar şi lângă victima lui, lânga care credea că va simţi şi trăi viaţa din plin, cu toată fiinţa sa. Are un sentiment de zădărnicie şi un regret, ca unul ce n-a întălnit ceea ce a dorit, un sentiment de frustrare şi angoasă. O frică de ceea ce a trecut, dar şi de ceea ce îl mai aşteaptă. O frică de însăşi persoana care i-a îndeplinit dorinţele. Singura cale de a scăpa de aceste complexe şi remuşcări i se pare întoarcerea cu o putere şi mai mare în plăcerile patimii, abandonarea sa totală plăcerii.

  Pătimaşul epuizează atâtea vieţi şi suflete nu pentru că acestea ar fi sărace şi neputincioase de a-l face fericit, ci dintr-o infirmitate sufletească a sa. Nu celălalt este rău, ci răul zace în el însuşi, în felul lui de a înţelege şi trăi viaţa. Nu celălalt este incapabil să-l iubească, ci el este neputincios în a-i descoperi dragostea, o iubire suferindă, jertfitoare. El este incapabil să iubească, dar mereu răneşte pe cei ce îl iubesc. El nu iubeşte persoane, ci le foloseşte ca pe obiecte pentru satisfacţii trupeşti. De aceea, nimic nu-i aparţine şi totul îi este străin, chiar atunci când posedă ceva. La el se observă mai bine decât la oricine modul în care trupul, carnea, poate subjuga spiritul, sufletul, prin intermediul simţurilor, cum poate omul din împărat şi stăpân peste puterile sale să devină rob şi sclav al celor mai josnice dintre acestea.

  Desfrânarea este păcat foarte mare pentru că răpeşte omului curaţia trupească şi sufletească, distruge sănătatea, întunecă mintea, împietreşte inima şi îndepărtează pe om de Dumnezeu. Sfântul Duh prin gura Sfântului Apostol Pavel ne învaţă să fugim de desfrânare:“Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un trup cu ea. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 15-20).

Despre acest păcat al desfrânării, Sfântul Apostol Pavel ne spune că cei ce se fac vinovaţi de astfel de păcate, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9-10), ci vor fi pedepsiţi “în focul cel veşnic” (Isaia 33, 14; Matei 25, 41).


Extras din volumul Părintele Hristofor Panaghiotis, Păcatul desfrânării, Editura Panaghia, 2006, p.46-51